Parinti si copii

Mama si tatal discuta. Replicile se succed lent, ca si cum fiecare simte nevoia sa se gandeasca bine cateva minute inainte de a raspunde. E genul de cuplu usor hilar, pe care nu ti-l poti explica decat intorcandu-te in timp. El este slab si scund, are nasul ascutit si o mustata care ii acopera jumatate de gura. Ea este corpolenta, desi nu (inca) grasa, cu niste ochi albastri si clari. Pun pariu ca acum 15 ani cand s-au luat, niciunul dintre ei nu era deloc de lepadat. Desi acum locuiesc in oras, e limpede inca din conformatie si expresie ca sunt prima generatie care locuieste la bloc.

Baiatul sta instinctiv mai aproape de tata, caruia ii seamana izbitor. Nu poate avea mai mult de 12-13 ani, desi pe buza superioara a aparut deja un puf negru care se vede de la o posta. E imbracat gros, cu siguranta gratie mamei obisnuite sa actioneze in numele celor doi si careia ii va fi foarte greu ca intr-o zi sa tolereze o nora. Pustiul priveste inainte, paralel cu pamantul. Ii asculta pe cei mari cu atentie si asteapta politicos sa vorbeasca abia dupa ce se instaleaza tacerea. Intervine o singura data, perfect oportun, invitandu-si parintii sa se serveasca din punga lui de dulciuri. Foloseste servetelul cu naturalete, spune 'multumesc' si 'scuzati-ma' celor din jur.

Cum au produs acesti doi oameni simpli un baiat asa de bine crescut?

Medicina romaneasca

Parintii nostri ne-au crescut in spiritul admiratiei si al respectului pentru medici. Personal, am simtit asta pana recent. Eram intimidata de fiecare data cand mergeam la doctor si percepeam breasla lor ca pe un soi de club exclusivist al caror membri sunt neaparat extrem de inteligenti, muncitori, curajosi, daruiti si chiar cu har. Pentru ca medicina adevarata, zic eu, inseamna mult mai mult decat invatarea pe de rost a mii de pagini.

Continui sa cred toate aceste lucruri cu tarie. Doar ca nu in legatura cu medicii romani.

In ultima vreme am fost obligata sa petrec mult timp in compania lor si sa ii cunosc mai bine. Curajosul este acum pacientul. Actul medical romanesc al zilelor noastre este dominat de indolenta, mizerie, spagi si ce e cel mai grav, incompetenta. Ma ingrozeste lipsa de cunostinte elementare cu privire la afectiuni poate mai rare, dar nicidecum exceptionale. Ma indurereaza lipsa de interes pentru cunoastere si dezvoltare profesionala. Ma intriga lipsa de atentie reala pentru pacient si impactul pe care medicul, prin tot ceea ce spune si face, il are asupra destinului acestuia.

Mai sunt doar cativa cei care au avut si si-au conservat vocatia si mai ales integritatea. Ma gandesc de exemplu la dr. Irinel Popescu sau dr. Raed Arafat. Dar sunt convinsa ca ei raman exceptii.

Voi mai aveti incredere in medicii din Romania? Ati apelat vreodata la servicii medicale in alte tari? Ce e de facut si cine e responsabil?

Discriminare

Astazi simt nevoia sa scriu despre discriminare. Egalitatea sanselor nu e decat o minciuna sinistra, o propaganda rau-intentionata, o sublima strategie de indesare a unui pumn suplimentar in gura celor care ar vrea sa isi ceara drepturile.

Romanii sunt victimele discriminarii. Negrii. Saracii. Cei fara diploma de studii superioare. Ne-cunoscatorii de limba engleza. Adeptii unei alte religii. Copiii. Toti sunt etichetati din start ca avand sau nu o serie de calitati si defecte.

Periodic intalnesti un norocos care apartine grupului favorizat si care n-are nici cea mai mica urma de constiinta asupra hazardului care l-a facut sa fie acolo si nu aici. Sau care are prostia imensa de a crede ca i se cuvine sa fie acolo. Norocosul e mult sub tine, din toate punctele de vedere. Cand deschide gura emite numai banalitati sau ineptii de-a dreptul. Nu empatizeaza, nu simpatizeaza, nu are istetimea si curajul unei opinii. E incapabil de ironie fina, de umor rafinat. Dar il intalnesti intr-o pozitie la care tu nu vei avea niciodata acces, pentru ca ambalajul lui valoareaza mai mult decat continutul tau.

Munca

Astazi nu ma simt bine deloc. Nimic grav, sunt sigura, oricum nimic suficient de serios incat sa plec de la birou acasa. Dar nu sunt in apele mele. Punand lucrurile insa in perspectiva, imi dau seama ca am devenit epuizata, secatuita emotional, dar continui sa muncesc, strangand din dinti.

Traim intr-o lume aberanta, care uniformizeaza si anonimizeaza oamenii, iar apoi ii ignora. O lume pe care chiar noi o construim si intretinem. O singura persoana, cu fascinanta-i unicitate, cu setul savuros si inimitabil de istorie personala, dificultati si potential, este anulata de acest vartej pe cat de superficial pe atat de violent pe care il numim viata de zi cu zi.

E nevoie de ceva forta sa te rupi de toate prostiile care iti aglomereaza timpul si care te tin departe de esenta ta. De ceea ce este real important pentru tine, pe termen lung. Prima oara cand am citit despre downshifting intr-un articol al dnei. Liiceanu, m-am simtit ca si cum cineva imi aflase cel mai rusinos secret si il transformase in subiect de dezbatere publica. Mi-ar placea sa nu mai muncesc. M-am saturat de viata asta ca o constanta reclama de 30 de secunde, care ma oboseste si nu ma convinge. Si cred ca e timpul sa o schimb spre mai bine.

Placerea weekendurilor

Am invatat sa ma bucur de sfarsiturile de saptamana relativ recent. De cand nu mai locuiesc cu parintii, de cand am invatat sa spun nu si sa fiu buna cu mine.

Cand eram copil, sambata era ziua curateniei si a cumparaturilor. Mama declansa devreme ciclul bine-cunoscut si strict ca un rozariu al activitatilor care se cereau imperios indeplinite. Cel mai tare uram spalatul pe jos, statul in genunchi pe linoleumul umed si storsul carpei deasupra galetii de plastic.

Duminica mama gatea si toata casa mirosea a mancare. Din bucatarie se auzea zgomot infundat de oale, farfurii si ustensile de inox, dar curiozitatea mea de a deslusi misterele din spatele placintei cu mere sau a ciorbelor cu multi morcovi era rapid si ferm respinsa de catre mama. Eram reprimita in spatiul atat de plin de semnificatii al bucatariei, scena tuturor intamplarilor bune si rele din viata mea pana la 18 ani, doar dupa ce erau reinstaurate ordinea si linistea.

Asteptam chemarea la masa in camera mea, unde citeam, ascultam muzica sau desenam. Ascundeam cu un fior obiectul interesului meu de moment cand auzeam pasii pe hol. Tresaream de fiecare data cand se deschidea usa. De multe ori, eram trimisa dupa noi achizitii: o sticla de apa minerala, inca un kilogram de cartofi sau ceapa, mai multa smantana sau alte servetele. Nu-mi placea sa ma duc, pentru ca trebuia din nou sa imi schimb hainele si mi-era lene.

Mi-au trebuit mai tarziu multi ani ca sa nu ma mai simt apasata daca nu fac nimic in weekend. Nimic casnic, adica. Acum ma bucur de caldura plapumei sub care lenevesc atat cat vreau si de intalnirile spontane cu prietenii, nemaiimpiedicate de 'trebuie sa'.

Job interview

Depresia mea este 100% exogena. De cele mai multe ori ma trezesc zambind. Din pacate insa trebuie sa cobor din pat, astfel incat in a doua parte a zilei sfarsesc inevitabil prin a-mi dori numai sa sfarsesc ziua asta mai repede, cat mai repede posibil. Sa ma izolez, sa scriu, sa imi gatesc ceva exotic si picant, sa ascult muzica, sa adopt un catel si sa ma mut la munte, undeva foarte sus incat sa pot vedea pasunile si padurea si sa nu am internet si acoperire la mobil.

Interviul pentru obtinerea unui job este inca unul dintre acele multe momente care fac sa se duca naibii toata energia si buna dispozitie pe care o simteai acum cateva ore la cafeaua de dimineata. Intervievatorii! Ma fascineaza acesti mici dumnezei autoproclamati si falsi, cu atitudinea lor stupid superioara si opacitatea lor atat de previzibila.

Cred ca sunt(em) multi cei care au avut senzatia clara ca au pierdut un job care de altfel le venea manusa exclusiv din cauza unui mucos sau al unei refulate ingusta la minte care nu poate sa iasa din niste tipare stupide. Te invit sa povestesti cel mai tampit/stupid/ridicol/enervant interviu la care ai participat vreodata.

Batranete, haine grele

Adesea am senzatia ca oamenii batrani nu mai au speranta, ci doar asteptari. Ei nu mai cred ca se vor intampla lucruri bune, dar sunt in garda permanent in perspectiva tuturor relelor pe care le anticipeaza.

Ai vazut cum reactioneaza un om in varsta cand dai dovada de bunavointa si vrei sa il/o ajuti? Uneori au aerul ca li se cuvine, desi nimic pe lumea asta nu se cuvine, pur si simplu, nimanui. Cineva spunea, 'si javrele imbatranesc'. De cele mai multe ori insa, devin precauti. Teama ca vrei sa ii inseli, sa ii furi, sa-i prejudiciezi intr-un fel sau altul razbate cat se poate de clar.

In plus, oamenii batrani nu stiu sa spuna 'multumesc'. Eu nu l-am auzit niciodata din gura unuia. Intr-o zi o batranica m-a rugat sa o ajut sa traverseze. M-a miscat trupul subtire care se ghicea sub haine, tremurul mainii pe care mi-a intins-o, precautia fiecarui pas pe care il facea, si m-am simtit jenata de vocea inlacrimata cu care m-a rugat sa o ajut. Am luat-o de brat (nu suport tinerea de mana a strainilor, exceptand copiii), i-am zambit si am incercat sa o incurajez pe parcursul celor 4-5 metri al caror tranzit a durat cateva minute bune. In secunda in care a pus piciorul pe trotuarul de dincolo, si-a retras bratul brusc, l-a strans bine de corp si s-a indepartat cu o vigoare nebanuita. Mi-am luat grabita la revedere si am vrut sa-i urez o zi buna, dar nu a intors capul si nu a dat niciun semn ca m-ar fi auzit. Iar eu am ramas buimaca pe trotuar, gandindu-ma ca in tara asa nicio fapta buna nu va ramane nepedepsita.

Emails

In ziua de azi nu mai e cool sa raspunzi la email. Se poarta sa te dai ocupat(a). Sigur, in opinia mea un om normal, indiferent de volumul de munca, isi rezerva intotdeauna timp pentru corespondenta. Dar stim foarte bine ca motivul adevarat e mai degraba indolenta. Iar daca intr-un final te indupleci (a.k.a. esti fortat de superior sau de imprejurari) sa raspunzi, in niciun caz nu o faci prompt! Ce, sa creada ceilalti ca toata ziua buna ziua stai in fata monitorului cu Send/Receive setat cum trebuie, chiar daca asta este poate chiar jobul tau? Cat despre blackberry, el a fost in fapt gandit sa dea bine pe masa la terasa in Dorobanti.

Urasc prostia si ipocrizia si nesimtirea si mai ales lipsa de profesionalism. Cand trebuie sa raspunzi la un email, as prefera sa nu fie nevoie sa revin cu un telefon sau sa iti scriu alte 2 emailuri in care te rog insistent sa raspunzi la primul. Nu de alta, dar e si in avantajul tau sa o faci.

Ipocrit sau diplomat?

Mda, dilema e veche. Astazi am trait-o pe propria-mi piele. Ma pregateam sa retusez un post draft despre ipocrizie inceput ieri (cand am avut o zi proasta) in care fumegam. Imi permiteam sa fumeg, ma auto-alimentam chiar, pentru ca ma simteam cu mult deasupra problemei. Chiar daca nu fac gafe idioate si nu ranesc oamenii sub pretextul 'am vrut sa fiu sincera', gasesc de cele mai multe ori o modalitate de a-mi exprima opinia clar si raspicat. Adica impac, zic eu, destul de bine si capra si varza, recte nu sunt ipocrita functionand (aparent) din perspectiva sociala in acelasi timp.

Constructul meu s-a daramat azi. Azi... am aflat ca un coleg nu se spala pe maini dupa utilizarea toaletei! Ooooh da. Nu ma pripesc cand fac o astfel de afirmatie, am fost atenta, am studiat problema (nu ma intrebati cum, va asigur insa ca am fost discreta), sperand sa fiu intr-o mare eroare. Dar nu. Baiatul, in mod inexplicabil, nu simte nevoia sa se spele pe maini dupa. Despre cum cineva care traieste 'la oras' in anul de gratie 2008 si are apa, sapun si prosop dar nu se spala pe maini nu am nici cea mai mica idee. Evident, de atunci nu ma gandesc decat la toate hartiile care trec prin mainile lui si apoi ajung la mine. Despre marul pe care l-a taiat in doua ca sa-mi poata da si mie jumatate. Si tot asa. Si nu-mi explic. E un baiat tare bun (altfel), de aici si socul meu. Istet, plin de viata, darnic, muncitor si as mai putea adauga. Atat doar, ca nu se spala pe maini.

Iar eu, stupefiata si brusc foarte crispata in prezenta lui, ma tot gandesc de cateva ceasuri bune: sa ii spun sau nu? sa incerc sa ii explic sau nu? vom mai putea lucra bine impreuna dupa? Imi va purta resentimente sau va rade usor stanjenit, se va gandi la asta in forul lui interior diseara sau poate la sfarsit de saptamana si apoi va incepe sa se spele pe maini?

Am ales sa nu ii spun si sa va expun opinia mea ferma despre ipocrizie alta data.

Despre plase

Haha, poate titlul te-a indus in eroare si te-a facut sa te gandesti la plase ca la pacaleli, inselaciuni, cu alte cuvinte la ceea ce oamenii obisnuiesc mai nou sa denumeasca prin oribilul termen tzepe!

Ei bine, nu. Simt nevoia, sfidand riscul considerabil de a pica in derizoriu chiar inainte de a ma ridica din el, sa vorbesc despre plase - pe stil vechi - sau versiunea lor actuala, nelipsitele pungi.

Sigur ai remarcat, plasele/pungile sunt parte integranta din lifestyle-ul romanesc asa cum barbecue-ul e definitoriu pentru domnii de peste ocean. Romanii cara plase cu ei. Indiferent unde merg. La medic, in vizita, la birou, poate la croitor. Plasele functioneaza ca un soi de genti sau chiar posete, dupa caz.

Inchei rugandu-te sa meditezi la senzatia nebanuita provocata de plasa cu continut contondent pe care domnul intre 2 varste, slinos si urat-mirositor de langa tine din vagonul de metrou, tramvai sau orice alt mijloc de transport in comun ti-o impinge insistent in gambe. Mmmmmmm!

Prieteni

Cu timpul, ne imprietenim din ce in ce mai greu. Ciudat, pentru ca tocmai cu trecerea timpului incepi sa ai cu atat mai mult nevoie de ceilalti. De relatia cu ceilalti, de ideea de sprijin moral si nu numai, de incurajare, de consolare, de sfaturi si multe altele. De cineva (cam) ca tine dar nu tocmai, care sa te asculte, sa iti raspunda, sa te invete, sa te schimbe uneori.

Si totusi, cu varsta devenim tot mai inapti social. Ce s-a intamplat cu naturaletea copilului care se posteaza in fata altuia, complet nou in spatiul de joaca, si il abordeaza atat de simplu: vrei sa te joci cu mine? Sigur, cred ca isi spune in sinea lui noul venit, dar nu mai iroseste in fapt cuvintele si se grabeste sa intre in joc si in grup, de multe ori prinzandu-l repede de mana pe celalalt.

Oh, nu, noi adultii nu putem face asa ceva. E rusine, e riscant, nu poti vorbi cu strainii, 'nu se face', plus ca poate rade cineva de tine. Si apoi, chiar daca ajungem sa facem cunostinta... sa iti spun pe bune ce parere am? Voi deveni intepat(a), scarba, sunt prea dur(a), sugar-coat it damn it!, e epoca diplomatiei si nu vrei sa faci nota discordanta. Chiar daca imi fac curaj... si decid sa vorbesc... te intereseaza cu adevarat ce am de spus? Marturisesc ca mie din ce in ce mai putine confesiuni imi mai capteaza atentia. Nu le incurajez, nu ma mai intereseaza. De ce? Aste e un alt subiect, poate tocmai pentru ca multe dintre ele sunt prefacute, partiale, distorsionate. Asadar. Vrei intr-adevar sa iti expun temerile, nemultumirile, umilintele mele? Promiti sa spui ceva inteligent dupa? Fara platitudini. Iar mai apoi... trebuie sa stiu ca nu vei spune nimanui. Nu ne vom trezi inconjurati de amici de circumstanta cu tine scapand detalii picante despre mine, lucruri pe care ti l-eam spus numai tie, nu-i asa? Sau mai rau, nu te vei gandi cu nerabdare ca imediat ce termin sa poti suna pe cineva ca sa imi comentati mai cu spor lamentarile, nu?

Cred ca unul din motivele tristetilor mele perene este tocmai legat de disparitia lenta dar sigura a relatiilor cu ceilalti. Si de neputinta de a pune ceva in loc. Asta cred ca explica foarte bine si simpatia mea relativ recenta dar crescanda pentru necuvantatoare.

In epoca singuratatii, cel mai mare efort e sa fii sau macar sa pari po-pu-lar! Adica, foarte conectat la ceilalti. Relatiile, networking-ul capata valoare materiala. Cat de stupid, de fals, de enervant. Si uite asa sfarsim toti facandu-ne un blog. Atragand clickuri, cersind atentie si comentarii.

Tu cunosti pe cineva?

Cunosti pe cineva cu adevarat? Gandeste-te bine inainte sa raspunzi plictisit(a) si usor iritat(a), in virtutea automatismului. Daca o vei face, vei ajunge rapid la concluzia inexpugnabila: nu.

Sigur, acceptarea, respectiv evitarea acestei realitati reprezinta o problema de experienta de viata. Cred ca ii invidiez chiar pe naivii care au iluzia ca stiu ce se petrece in mintea celorlalti, asa cum as da unori orice sa fiu una dintre persoanele acelea cu privire opaca, pentru care chiar sensul acest paragraf lipseste, din simpla neputinta intelectuala si/sau emotionala. Still with me? :) Certitudinile dau siguranta si ne permit sa ne relaxam. Uita-te insa o data catre cel pe care il consideri cel mai aproape de tine, fie e ca e parinte, partener de viata sau propriul copil. Da-mi voie sa-ti spun ceea ce stim prea bine dar nu vrem sa analizam: habar n-ai! Habar n-ai de ce sunt capabili, pentru ce nimic te-ar vinde sau abandona, cat de ipocriti ar putea fi! Prea des oamenii imi apar ca niste mizerabili, niste lasi afundati intr-o mocirla fara scapare.

Si mi se face frica.

Si ma simt atat de singura.

Si nu mai pot accepta sarutul superficial.

Si nu mai am puterea de a raspunde la telefon. Pentru ce?

Daa, da, stiu. Nu putem generaliza, oricum exista exceptii, ce ma cred eu mai cu mot?, in plus sunt probabil deprimata si vad lucrurile prea in negru.

Nu, nu cred ca ai dreptate si argumentarea asta nu ma insenineaza deloc. Cred ca te amagesti cu banalitati si clisee sau ca ai avut norocul de a nu vedea natura umana in actiune.

Am mare, mare nevoie de un semn ca intr-un final va fi bine.

Inceputul

Intr-o seara de toamna, m-am hotarat. Ba mai mult decat atat, mi-am luat inima in dinti si am facut chiar primul pas. Ca doar orice drum, oricat de lung, incepe cu un simplu pas, nu? In asteptarea serilor lungi si friguroase, a asteptarilor obositoare, a cravingurilor pentru o tigara si un pahar de vin bun, a regretelor chinuitoare si a intrebarilor fara raspuns.... m-am mobilizat si am sa opun rezistenta!! Am sa va scriu cat pot de des, incercand sa evadez din cotidianul pe care il urasc tocmai privindu-l printr-o mare lupa.

Cu drag,
FoodForDepression