duminică, 22 februarie 2009

James Blunt

Ieri seara pe la 19.30 m-am prezentat corect, imbracata nici prea-prea nici foarte-foarte, cu o dispozitie moderat binevoitoare si fara asteptari foarte clare, la Sala Polivalenta.

Cu o zi inainte, cedand unui impuls de moment, cumparasem bilete la concertul lui James Blunt, un artist fata de care aveam sentimente contradictorii, poate si din pricina faptului ca nu a produs inca suficienta muzica incat sa il pot pune intr-o categorie. Mi-am dat insa seama ca balanta inclina mai mult spre plusuri, asa ca am decis sa nu ratez ocazia de a-l vedea si auzi. Prestatia live ramane unul dintre foarte putinii indicatori exacti si infailibili ai calitatii unui artist si explica de ce in adancul inimii nu pot sa dau doi bani pe Madonna.

Pana la inceperea spectacolului dispozitia mea avea sa fie incercata. Multe femei venisera imbracate ca la teatru, tocurile de 10 cm si fustele-gogosar hidoase erau acompaniate de gentile imense (?!?!) si straturi groase, vizibile de fard (fond de ten intins prost, sprancene creionate din gros cu negru, gene incarcate de mascara; you get the picture, right?). Barbati burtosi, cu cefele rase, duhnind a apa de colonie ieftina si vorbind demonstrativ la telefon se invarteau pretiosi prin hall. La masutele subrede la care se vindeau vesnicele Bake Rolls, Pepsi si sticksuri se formasera deja cozi. Peste toate domnea interiorul salii "polivalente", aceasta imensa cicatrice a Bucurestiului, mostra de arhitectura ruso-comunista, o oroare rece, neprimitoare, cu lumini chioare care desluseau o ceata inexplicabila plutind sub tavan, totul improvizat, carpit, mostenit. Si trupei cred ca i-a fost frig acolo.

Poate tocmai de aceea mi-a placut James Blunt; pentru ca in cateva minute a reusit cu muzica lui sa ma transporte de acolo si sa ma duca oriunde a vrut: pe front in Kosovo, in camere impersonale de hotel, in baia in care am plans pe rupte si ne-am baricadat fiecare la un moment dat, pe terasa vilei din Ibiza unde l-am vazut stand dupa o noapte alba, anesteziat de durere, cu cafeaua in fata si chitara pe genunchi incercand armonii, cautandu-si cuvintele.

James Blunt canta, concerteaza, are chiar momente cand face spectacol. Dar mai intai de toate traieste. Si-a asumat riscuri, a luat decizii, a facut si greseli, dar a vazut totul, a cautat sensul celor intamplate; a simtit iubire, durere, curaj, frica, a ajuns sa pretuiasca adevarul, onoarea mai presus de rest, desi iarta opusul lor. Nu e un tip foarte vesel; muzica lui musteste de tristete, melancolie, regret.

Reteta artistului James Blunt e oarecum simpla si previzibila, si totusi deloc deranjanta. Linia melodica surprinde rar dar este foarte placuta si excelent asezonata cu diverse crescendo-uri, jocuri de tonalitati si intensitati. Se adauga versuri scrise din inima, in care sunt investite inteligenta, sensibilitatea si frumusetea autorului; totul se repeta de mii de ori, pana iese perfect, iar apoi se livreaza in cea mai buna stare spectatorilor, fie ei 10 sau 10 mii. Ca si alti mari artisti pe care am avut onoarea sa ii vad in concert, James Blunt are un spectacol care functioneaza impecabil, trupa functioneaza ca un ceas elvetian, James insusi nu cred ca este capabil de vreo nota falsa.

Din unele puncte de vedere, pentru mine James Blunt ramane un artist aflat inca in etapa adolescentina; mai are de crescut, de invatat, de experimentat, dar aseara am avut sentimentul intens ca are resurse sa ajunga departe. James Blunt canta cu pasiune; ieri am revazut placerea pura de a face muzica si alinarea pe care ea o poate aduce si am simtit un nod in gat. De ieri seara, nu mai e nimic contradictoriu in ceea ce simt fata de James Blunt; e doar respect si admiratie.

LE: Se intampla ca astazi este ziua lui. Happy birthday, James!

2 comentarii:

Anonim spunea...

Frumoasa descriere... :) Si mie imi place muzica lui.

Food For Depression spunea...

Multumesc. Da, a fost frumos.