"There is so much beauty in the world"

In ultima vreme am mers destul de des la teatru. E o placere invatata (an acquired taste, vorba 'ceea) pe care o savurez in toata profunzimea ei de relativ putina vreme.

Nu am indoieli ca exista o categorie din pacate prea saraca de persoane care traiesc din, in si pentru teatru, fie ca actori, fie ca spectatori. Ii suspectez de altfel pe acestia ca sunt intr-o interdependenta stransa, ca unul fara celalalt nu si-ar afla vreun sens.

Admir enorm actorii, am mult respect chiar si pentru cei mai slabi sau pentru aceia care nu vor depasi vreodata nivelul teatrului local cvasi-necunoscut sau al rolisorului ultrasecundar. In primul rand, pentru ca fiecare a depasit de mult inhibitiile, nesigurantele si temerile mele/noastre. Nu am dubii ca toate trairile astea le sunt arhi-cunoscute, de aici si admiratia mea fara rezerve fata de victoria pe care o repurteaza in fiecare seara. Actorii vin in conul de lumina si se arata, risca, se expun; inainte de a capata forta cu care subjuga o sala sau o lume intreaga, mai intai se leapada de invelis si ni se arata goi. Apoi, ii invidiez pentru lumea profunda, non-materialista in care traiesc. Viata lor este una a clasicilor si non-conformistilor, a ideilor, a valorilor, a experimentelor, a indraznelii si a emotiilor. Mi-e greu sa-mi imaginez un actor trezindu-se intr-o dimineata si gandindu-se cu lehamite la noua zi de lucru care il asteapta: „pfff, iar tre’sa repetam Shakespeare azi”. Nu vad timpii goi in viata lor profesionala , dar ma rog, aici sunt sigura ca romantez eu mult.

Un lucru care ma face paf la fiecare piesa este linistea si modul in care e ea gestionata, iertare!, imblanzita de actori. Poate ati remarcat si voi ca in fiecare reprezentatie la un moment dat sau altul e cel putin o scena in care actorul/actorii evolueaza in liniste deplina. Le poti auzi rasuflarea, fosnetul aerului la fiecare miscare pe care o fac. Nimic mai intimidant, mai paralizant pentru mine. Pun pariu ca la scoala la ei e un semestru dedicat linistii.

Sunt foarte curioasa si care este relatia actorului cu publicul. Remarca ei spectatorii ca fiinte separate, cu reactii si trairi distincte, sau se raporteaza la public ca la un tot? Imi place sa cred ca fiecare actor isi fixeaza in timpul fiecarui spectacol cate o ancora, o privire pe care o va urmari pentru reactii si incurajare pe parcursul intregului spectacol, cu care isi creeaza o complicitate pe termen definit; ma alint cu gandul ca uneori eu sunt o astfel de reper.

Nu cunosc personal niciun actor si poate asta imi alimenteaza si mai mult mitul pe care il zamislesc despre lumea lor in perioada asta. Oricum, nu conteaza. Mergeti la teatru! Ascultati, ganditi-va, simtiti. Merita, va promit.