Azi am una din acele zile când sunt atât de tristă încât mi-e greu și să respir.
(Nu mă mai lamentasem de mult, nu?)
Discuțiile asupra motivelor pentru care astăzi totul îmi pare o corvoadă nu mă ajută, de aceea încerc să le evit sau să le scurtez pe cât posibil. Stângăciile și naivitățile cu care puținii binevoitori încearcă să îmi schimbe starea de spirit mai degrabă mă obosesc, pentru că mă obligă să răspund politicos ca răsplată cuvenită a bunelor intenții.
Pe undeva, cred că e și-un fel de a-i cruța pe ceilalți de un efort inutil. Nu cu ei am ceva de lămurit, ci cu mine. Nu de la alții am nevoie de soluții, optici revoluționare sau cuvinte-pansament. Totul e în mine. E vorba de rezistența mea intimă în fața adversităților. De tăria ei, de întărirea ei. Pe cât de simplu și banal, pe-atât de adevărat și practic.
Cu toții acceptăm ideea că în viață o mai și zbârcim. E inevitabil pentru fiecare dintre noi, indiferent cât de talentați, norocoși, muncitori, serioși, dedicați și motivați pentru succes am fi. E doar mai greu să identificăm corect momentele exacte când putem spune cu mâna pe inimă că am dat-o-n bară. Nu suntem pregătiți pentru asta, ni se face rușine și frică, dar face parte din viață.
Asumarea eșecului e întodeauna dureroasă, orice ne-ar învăța ghidurile de gândire pozitivă. Poate și pentru că implică analiza vinei, a responsabilității personale pentru dezamăgirea produsă. Nu suntem victime neputincioase ale împrejurărilor și evenimentelor, avem puterea – în primul rând prin modelarea gândirii - să schimbăm circumstanțele și deznodămintele. Multe țin de noi. Dar există și invariabile de care nu avem cum să ne-atingem, ca o criză mondială, moartea, bolile și multe altele. Cu daturile astea trebuie să ne împăcăm.
E greu uneori să-ți menții optimismul, vioiciunea, entuziasmul. Mintea croșetează scenarii negative, fundături frustrante, labirinturi obositoare. Dar trebuie să fii tare și demn. There's no way around it. Nu-ți rămâne decât să discerni corect între ce a depins de tine și ce nu. Să nu te lași copleșit, să lupți, să îndrăznești.
În astfel de momente, îmi aduc aminte: Te rog, Doamne, dă-mi puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba. Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. Și dă-mi înțelepciunea de a le deosebi.
11 comentarii:
O filosofie de viata extraordinara, concentrata in cateva cuvinte simple: da-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba si de a le accepta pe cele pe care nu le pot schimba.
Un esec e un punct in care realizam ca suntem facuti din carne, nu din cipuri.
I totally agree
Sper sa primesti puterea :) si sa iti fie sufletul linistit
@Evergreen: multam. Si tie la fel iti doresc.
doresc sa te anunt ca esti maniaco-depresiva si iti place asta.
sa te vezi suferinda,invinsa si buna de compatimit
nu-i nici un fel de ranchiuna,am o formatie psiho si e natural sa vreau sa tamaduiesc
cu blogul ai sa-ti adancesti si mai mult ranile,feed-backurile care iti parvin sunt mult prea timide pentru ca evident oamenii nu pot si nu sunt autorizati sa te lecuiasca,
cred ca dc vei consulta un specialist real-pentru ca ai nevoie de terapie reala si de durata-nu vei avea de pierdut.
dc ai ocazia ,banuiesc ca traiesti intr-un oras mare ,viziteaza cercuri spirituale gen joga,reikiki etc pentru a-ti reechilibra energiile.e ceva cu charma ta
toate astea ti le spun pentru ca te vad o fata inteligenta si open mind si mi-ar placea sa te vad pe linia de plutire,nu in deriva
mi-a facut placere
@psihologul de serviciu: multumesc pentru buletinul de stiri. Episoadele depresive abunda, dar cele maniacale... de unde le-ai scos? :)
Daca-mi spui si de ce imi place sa ma complac, trebuie sa-ti platesc consultatia.
Cateodata un dus rece poate face bine, dar a fi melancolic nu inseamna neaparat ca ai o problema.
Uneori tristetea ta este dureros de infipta in cotidian, in realitatea si murdaria care ne inconjoara.
Una peste alta, daca ai reusi sa nu te lasi condusa de tristete ar fi o mare realizare.
Mie imi place foarte tare cum scrii, am mai declarat asta.
@Eugen Ion: multumesc frumos pentru vorbele atente si frumoase, inseamna mult pentru mine.
Cred ca invat (inca) sa nu las tristetea sa imi (mai) influenteze activitatea, viata, dar de simtit mi se pare inevitabil. Blogul e pur si simplu singurul loc unde imi permit si imi propun sa spun lucrurile fix asa cum le simt si le gandesc.
Bine, acum sincer, daca tristetea ar fi sacrificiul pe care trebuie sa il faci pentru a scrie atat de fain, atunci eu te asigur ca merita, cel putin pentru o persoana.
Marii poeti aveau diferite tristeti si ei. Probabil ca frumosul nu se naste in discoteca sau la o mare petrecere... Eu unul nu am auzit de poeti care sa scrie in mari colectivitati de oameni.
"E greu uneori să-ți menții optimismul, vioiciunea, entuziasmul. Mintea croșetează scenarii negative, fundături frustrante, labirinturi obositoare. Dar trebuie să fii tare și demn. There's no way around it. Nu-ți rămâne decât să discerni corect între ce a depins de tine și ce nu. Să nu te lași copleșit, să lupți, să îndrăznești."
De aceea tre' sa ai un debuseu: unii croseteaza, unii manaca, altii alearga altii scriu pe blog... fiecare are dreptul sa treaca de un esec asa cum crede el de cuviinta fara sa fie catalogat. Asa ca, sa-ti fie de bine!
@alina: zau ca asa ma gandeam si eu..
Trimiteți un comentariu