Imi place sa citesc, desi marturisesc ca nu am fost nicicand o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai usor, o procesez mai repede. Probabil ca e o chestiune de structura interioara, de circuit al sensibilitatii.
Desigur, am fost si eu atinsa de marea poezie, dar cam atat. Reperele mele in poezie se rezuma la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (inca) vremuri si culturi si care reusesc sa miste chiar si profani si sceptici ca mine.
Intamplarea a facut ca in ultima vreme sa am contact cu poezia romaneasca a zilelor noastre. Aceasta poezie a anilor 2000, care ma uimeste, ma intristeaza si ma revolta. Sunt contemporan cu ea, traim in aceeasi lume - la naiba! de multe ori chiar in acelasi oras! - si totusi nu comunicam.
Pentru cine scrie poetul roman al generatiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranta nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru ca sunt reprezentativa pentru acel public insuficient educat in ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu perceptii nealterate.
Poezia romaneasca contemporana nu mai are de mult legatura cu oamenii obisnuiti, ca mine, a devenit auto-suficienta. Mai stii, poate ca asta e old news in randul poetilor si eu abia am inceput sa pun lucrurile cap la cap... Aceasta poezie este scrisa de poet pentru ceilalti poeti, pentru critica, pentru o mana de initiati si de adepti ai unui mod anume de simtire.
Cu toate acestea, poetul roman al zilelor noastre viseaza sa fie publicat. Nu conteaza cat de obscura este editura sau daca si-au finantat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pura vanitate, cu siguranta, pentru ca legatura cu masele, cu cititorul inocent a fost demult dinamitata. Tirajul redus, umilitor, e o buna dovada a dramei poeziei romanesti contemporane. Nu poti sa ignori publicul si apoi sa te surprinda dezinteresul acestuia.
Cat vinde un poet roman al generatiei 2000? In ce tiraj e publicat?
Mai grav, poezia romaneasca contemporana pare, in mare masura, sa refuze mesajul, care nu mai este in gratiile autorilor, la fel cum rima a alunecat in uitare si dispret. Una dintre marile ofense pe care o poti aduce unui poet de astazi este sa il intrebi: ce ai vrut sa spui in poezia asta? Cei mai multi se vor balbai, iti vor spune ca nu despre mesaj e vorba acum, traim in epoca in care simtirea, chiar de moment, e regina, iar ideile nu mai au cap si coada. E OK sa fii abstract daca asa te exprimi cel mai bine, nu e OK insa sa fii incoerent. Eu, biet cititor neinitiat si indaratnic in fata filosofiei curente a exprimarii poetice, voi cauta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obisnuia sa fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era rabufnire intr-o alta forma, strigat, atentionare, fragment de viata. Acolo ma influenteaza statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decat necuvantatoarele. De ce sa izolam iar omul in exclusiva traire si sa abandonam ideea? De ce?!
Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Exista insa efortul de a contura ideile, de a le da forma perfecta, teama de esec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil inainte de a intelege limbajul si de a invata sa vorbeasca; simte trairea reala, dincolo de aparente.
Si-atunci, cuprinsa de amaraciune, privesc toti autorii acestia care recita in fata audientelor din ce in ce mai sarace, publica in volume din ce in ce mai subtiri la edituri tot mai obscure, isi manevreaza angoasa artistica (pe care nu o pun o clipa la indoiala) si traiesc in lipsuri si necunoastere si ma intreb: cand ne-am despartit atat de tare?
Proza noastra are alt destin, in ea am reinceput sa cred. Se zbate, mai invinge pe alocuri, isi croieste cu chin, cu compromis uneori, cu sacrificiu si mai ales cu foarte multa munca drum inapoi catre mine, catre noi.
Am scris acest post doar din amaraciune. Nu vreau sa dau nastere la neintelegeri: admir si incurajez creatia artistica, indiferent de forma si audienta. Nu vreau sa provoc conflicte: nu critic pe nimeni, incerc doar sa dau feedback onest. Nu vreau sa fiu nedreapta: fireste ca ma refer la situatiile majoritare si nu la acei cativa poetese si poeti actuali autentici, pe care am avut norocul sa ii identific printre maldarele de versuri voit ermetice si care au reusit sa provoace emotie, sa scrie cu adevarat. Deplang doar starea poeziei romanesti de astazi, care imi pare legata la ochi si la gura, hotarata sa isi refuze accesul la sublim.
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
joi, 29 ianuarie 2009
Unde nu-i cap...
Paradoxul este ca oamenii vor sa se simta connected; sa cunoasca alti oameni si sa simta ca fac click.
In teorie. Cand cineva le intinde mana, acel cineva e privit cu suspiciune. Propunerile nu inving inertia, opiniile nasc agresivitate. De fapt, nimeni in toate mintile nu isi deschide inima, pur si simplu, nu? Devii prea vulnerabil, sansele sa ti-o iei cresc odata cu varsta.
Binevoitorul se retrage. Adesea mestecand intre dinti o injuratura si promitandu-si (una dintre acele promisiuni pe care, surprinzator, o si respecta) sa nu mai recidiveze.
Si uite asa sfarseste omul singur. Cu trecerea anilor intalnim tot mai putini semeni dispusi sa-si asume riscul de a prelua initiativa si de la un punct incolo nu mai avem nici macar pe cine sa indepartam.
Cu alte cuvinte, multi oameni singuri isi merita soarta.
In teorie. Cand cineva le intinde mana, acel cineva e privit cu suspiciune. Propunerile nu inving inertia, opiniile nasc agresivitate. De fapt, nimeni in toate mintile nu isi deschide inima, pur si simplu, nu? Devii prea vulnerabil, sansele sa ti-o iei cresc odata cu varsta.
Binevoitorul se retrage. Adesea mestecand intre dinti o injuratura si promitandu-si (una dintre acele promisiuni pe care, surprinzator, o si respecta) sa nu mai recidiveze.
Si uite asa sfarseste omul singur. Cu trecerea anilor intalnim tot mai putini semeni dispusi sa-si asume riscul de a prelua initiativa si de la un punct incolo nu mai avem nici macar pe cine sa indepartam.
Cu alte cuvinte, multi oameni singuri isi merita soarta.
miercuri, 28 ianuarie 2009
Who cares?
Basically I'm complicated
[I couldn't have said it better myself. Asta imi aminteste de un iubit care mi-a explicat ca-s simpatica de felul meu, dar cam complicata. Inca regret ca n-am avut prezenta de spirit sa-i explic ca nu sunt eu complicata, era el prea simplu. Eram foarte tanara. Ce moron.]
I have a hard time taking the easy way
[You got that right. Unde e the easy way? Nu mi-a iesit nicicand in cale.]
I wouldn't call it schizophrenia
[Cred ca nici doctorii]
But I'll be at least 2 people today
[:):):):) Cum sa nu-i adori instantaneu pe Gnarls Barkley? Cum?!]
If that's okay
[Si chiar daca nu e okay, alte optiuni n-am]
And I can go on and on and on... but who cares?
It's deep how you can be so shallow
[It never ceases to amaze me]
And I'm afraid cause I have no fear
[Ma rog, nu-s inca acolo, I still have loads of fears, dar merci ca m-ai anuntat ce ma asteapta]
And I didn't believe in magic
Until I watched you disappear
[hihihi, nici n-am avut ocazia sa ma dezmeticesc inca]
I wish you where here
[pfff.....]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
You see, everybody is somebody
[Yeap. Ar trebui sa-mi amintesc mai des]
But nobody wants to be themselves
[Si asta tind sa uit. Unii ma pacalesc grozav]
and If I ever wanted to understand me
[esti cam obligat, de la un punct incolo...]
I'll have to talk to someone else
[Psihoterapie. Asta ne paste pe toti :)]
Cause every little bit helps
[Amin]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
Feels like... the surreal life
But it's still nice
Wish I could live twice
but I still might
if these bones heal right
I see a little light
though it's still night
[Gnarls, as vrea sa va cunosc. Sa iesim la o bere. Sa-mi povestiti, sa va povestesc.]
And I can go on and on and on... but who cares?
[I couldn't have said it better myself. Asta imi aminteste de un iubit care mi-a explicat ca-s simpatica de felul meu, dar cam complicata. Inca regret ca n-am avut prezenta de spirit sa-i explic ca nu sunt eu complicata, era el prea simplu. Eram foarte tanara. Ce moron.]
I have a hard time taking the easy way
[You got that right. Unde e the easy way? Nu mi-a iesit nicicand in cale.]
I wouldn't call it schizophrenia
[Cred ca nici doctorii]
But I'll be at least 2 people today
[:):):):) Cum sa nu-i adori instantaneu pe Gnarls Barkley? Cum?!]
If that's okay
[Si chiar daca nu e okay, alte optiuni n-am]
And I can go on and on and on... but who cares?
It's deep how you can be so shallow
[It never ceases to amaze me]
And I'm afraid cause I have no fear
[Ma rog, nu-s inca acolo, I still have loads of fears, dar merci ca m-ai anuntat ce ma asteapta]
And I didn't believe in magic
Until I watched you disappear
[hihihi, nici n-am avut ocazia sa ma dezmeticesc inca]
I wish you where here
[pfff.....]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
You see, everybody is somebody
[Yeap. Ar trebui sa-mi amintesc mai des]
But nobody wants to be themselves
[Si asta tind sa uit. Unii ma pacalesc grozav]
and If I ever wanted to understand me
[esti cam obligat, de la un punct incolo...]
I'll have to talk to someone else
[Psihoterapie. Asta ne paste pe toti :)]
Cause every little bit helps
[Amin]
And I can go on and on and on... but who cares?
[Mie! mie! mie!]
Feels like... the surreal life
But it's still nice
Wish I could live twice
but I still might
if these bones heal right
I see a little light
though it's still night
[Gnarls, as vrea sa va cunosc. Sa iesim la o bere. Sa-mi povestiti, sa va povestesc.]
And I can go on and on and on... but who cares?
marți, 27 ianuarie 2009
Limba romana
Truism: orice limba e vie, sufera transformari permanente. E de asteptat ca periodic sa capate sensuri proaspete, unele cuvinte sa dispara sau sa se demodeze, iar altele sa intre in vocabularul comun.
Pe vremea strabunicilor nostri era chic (astazi trendy) sa asezonezi conversatia cu tot soiul de cuvinte in franceza; de fapt, era de bon ton in lumea celor educati sa tragi concluziile, sa exprimi nuantele sau sa punctezi esentialul in franceza. Astazi e cool sau appropriate, depinde de varsta, sa faci fix acelasi lucru in engleza.
Perceptia generala, si atunci si acum, asupra importului de frantuzisme via intelectuali scoliti afara si apoi repatriati, a fost una pozitiva.
Si-atunci ce avem cu engleza?
Mi-am dat relativ recent seama ca astazi engleza joaca exact acelasi rol, asa ca nu ii mai pot condamna, cel putin nu atat de sever, pe cei care isi impaneaza discursul cu expresii si cuvinte in engleza. Ma gandesc chiar serios sa ma dezbar de rigoarea atenta pe care mi-o impun de un an si ceva incoace de a ma exprima exclusiv in romana, chiar daca asta inseamna uneori sa inlocuiesc un cuvant cu o fraza.
De ce sa nu recurg la cuvinte in alta limba, daca simt ca ele transmit mai bine ceea ce simt sau gandesc? N-am gasit decat o sigura motivatie: orgoliul. Pentru ca as prefera ca limba mea materna sa fie creatoare de sensuri si nu receptoare. Si o iau ca pe o jignire personala ca imprumutam in nestire, pana la a ne pierde identitatea, inclusiv la nivel de limbaj. Si m-am trezit eu, un mic-pitic Don Quijote, sa lupt pentru romanism. Hai sa fim seriosi. Englezisme: here I come!
Pe vremea strabunicilor nostri era chic (astazi trendy) sa asezonezi conversatia cu tot soiul de cuvinte in franceza; de fapt, era de bon ton in lumea celor educati sa tragi concluziile, sa exprimi nuantele sau sa punctezi esentialul in franceza. Astazi e cool sau appropriate, depinde de varsta, sa faci fix acelasi lucru in engleza.
Perceptia generala, si atunci si acum, asupra importului de frantuzisme via intelectuali scoliti afara si apoi repatriati, a fost una pozitiva.
Si-atunci ce avem cu engleza?
Mi-am dat relativ recent seama ca astazi engleza joaca exact acelasi rol, asa ca nu ii mai pot condamna, cel putin nu atat de sever, pe cei care isi impaneaza discursul cu expresii si cuvinte in engleza. Ma gandesc chiar serios sa ma dezbar de rigoarea atenta pe care mi-o impun de un an si ceva incoace de a ma exprima exclusiv in romana, chiar daca asta inseamna uneori sa inlocuiesc un cuvant cu o fraza.
De ce sa nu recurg la cuvinte in alta limba, daca simt ca ele transmit mai bine ceea ce simt sau gandesc? N-am gasit decat o sigura motivatie: orgoliul. Pentru ca as prefera ca limba mea materna sa fie creatoare de sensuri si nu receptoare. Si o iau ca pe o jignire personala ca imprumutam in nestire, pana la a ne pierde identitatea, inclusiv la nivel de limbaj. Si m-am trezit eu, un mic-pitic Don Quijote, sa lupt pentru romanism. Hai sa fim seriosi. Englezisme: here I come!
vineri, 23 ianuarie 2009
Mda
Cred ca e a treia oara cand deschid fereastra sa editez un nou post.
Zilele astea nu se poate vorbi cu mine, iar eu, iata, nu pot vorbi cu nimeni, nici macar aici, ascunsa in acest anonimat confortabil care ar trebui sa functioneze ca o supapa si sa ma lase sa deversez in cuvinte scrise tot ceea ce nu pot exprima in viata mea offline. Poate ca pur si simplu nu mai am nimic de zis, e posibil ca ceea ce simt sa nu fie un blocaj, ci pur si simplu vid.
Uneori imi vine sa scriu lucruri, dar ma cenzurez teribil. De teama - sa nu fiu identificata, sa nu par bizara, sa nu consum biti degeaba. Sa nu fiu mediocra (ce mi-oi imagina eu oare?), sa nu dezamagesc, si tot asa. Cu alte cuvinte, nimic care sa ma deosebeasca de alte miliarde si miliarde de suflete si trairi. Si-atunci, ce scop am eu?
Alteori sunt oarecum "fericita"; folosesc ghilimelele pentru ca imi imaginez ca fericirea autentica nu poate fi starea aia atat de tranzitorie. Dar si atunci evit sa impartasesc ceea ce simt, sa povestesc. De teama ca daca pronunt cuvintele, sentimentul se va destrama si ma va parasi, rusinat si razbunator.
Mai nou insa, incep sa am momente... de impacare. Ma simt, desi inca prea rar si atat de scurt, extrem de impacata cu mine, cu ce se intampla in viata mea acum, cu ceilalti. Chiar daca am inca motive de suferinta, sperante neimplinite, obiecte ale dorintelor care se apropie suficient incat sa-mi para tangibile si care apoi se indeparteaza brusc. Nu m-am lamurit inca daca asta e inceputul sfarsitului sau doar inceputul.
Ma simt infiorator de singura.
Zilele astea nu se poate vorbi cu mine, iar eu, iata, nu pot vorbi cu nimeni, nici macar aici, ascunsa in acest anonimat confortabil care ar trebui sa functioneze ca o supapa si sa ma lase sa deversez in cuvinte scrise tot ceea ce nu pot exprima in viata mea offline. Poate ca pur si simplu nu mai am nimic de zis, e posibil ca ceea ce simt sa nu fie un blocaj, ci pur si simplu vid.
Uneori imi vine sa scriu lucruri, dar ma cenzurez teribil. De teama - sa nu fiu identificata, sa nu par bizara, sa nu consum biti degeaba. Sa nu fiu mediocra (ce mi-oi imagina eu oare?), sa nu dezamagesc, si tot asa. Cu alte cuvinte, nimic care sa ma deosebeasca de alte miliarde si miliarde de suflete si trairi. Si-atunci, ce scop am eu?
Alteori sunt oarecum "fericita"; folosesc ghilimelele pentru ca imi imaginez ca fericirea autentica nu poate fi starea aia atat de tranzitorie. Dar si atunci evit sa impartasesc ceea ce simt, sa povestesc. De teama ca daca pronunt cuvintele, sentimentul se va destrama si ma va parasi, rusinat si razbunator.
Mai nou insa, incep sa am momente... de impacare. Ma simt, desi inca prea rar si atat de scurt, extrem de impacata cu mine, cu ce se intampla in viata mea acum, cu ceilalti. Chiar daca am inca motive de suferinta, sperante neimplinite, obiecte ale dorintelor care se apropie suficient incat sa-mi para tangibile si care apoi se indeparteaza brusc. Nu m-am lamurit inca daca asta e inceputul sfarsitului sau doar inceputul.
Ma simt infiorator de singura.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)