sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Poezia contemporana

Imi place sa citesc, desi marturisesc ca nu am fost nicicand o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai usor, o procesez mai repede. Probabil ca e o chestiune de structura interioara, de circuit al sensibilitatii.

Desigur, am fost si eu atinsa de marea poezie, dar cam atat. Reperele mele in poezie se rezuma la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (inca) vremuri si culturi si care reusesc sa miste chiar si profani si sceptici ca mine.

Intamplarea a facut ca in ultima vreme sa am contact cu poezia romaneasca a zilelor noastre. Aceasta poezie a anilor 2000, care ma uimeste, ma intristeaza si ma revolta. Sunt contemporan cu ea, traim in aceeasi lume - la naiba! de multe ori chiar in acelasi oras! - si totusi nu comunicam.

Pentru cine scrie poetul roman al generatiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranta nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru ca sunt reprezentativa pentru acel public insuficient educat in ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu perceptii nealterate.

Poezia romaneasca contemporana nu mai are de mult legatura cu oamenii obisnuiti, ca mine, a devenit auto-suficienta. Mai stii, poate ca asta e old news in randul poetilor si eu abia am inceput sa pun lucrurile cap la cap... Aceasta poezie este scrisa de poet pentru ceilalti poeti, pentru critica, pentru o mana de initiati si de adepti ai unui mod anume de simtire.

Cu toate acestea, poetul roman al zilelor noastre viseaza sa fie publicat. Nu conteaza cat de obscura este editura sau daca si-au finantat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pura vanitate, cu siguranta, pentru ca legatura cu masele, cu cititorul inocent a fost demult dinamitata. Tirajul redus, umilitor, e o buna dovada a dramei poeziei romanesti contemporane. Nu poti sa ignori publicul si apoi sa te surprinda dezinteresul acestuia.

Cat vinde un poet roman al generatiei 2000? In ce tiraj e publicat?

Mai grav, poezia romaneasca contemporana pare, in mare masura, sa refuze mesajul, care nu mai este in gratiile autorilor, la fel cum rima a alunecat in uitare si dispret. Una dintre marile ofense pe care o poti aduce unui poet de astazi este sa il intrebi: ce ai vrut sa spui in poezia asta? Cei mai multi se vor balbai, iti vor spune ca nu despre mesaj e vorba acum, traim in epoca in care simtirea, chiar de moment, e regina, iar ideile nu mai au cap si coada. E OK sa fii abstract daca asa te exprimi cel mai bine, nu e OK insa sa fii incoerent. Eu, biet cititor neinitiat si indaratnic in fata filosofiei curente a exprimarii poetice, voi cauta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obisnuia sa fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era rabufnire intr-o alta forma, strigat, atentionare, fragment de viata. Acolo ma influenteaza statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decat necuvantatoarele. De ce sa izolam iar omul in exclusiva traire si sa abandonam ideea? De ce?!

Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Exista insa efortul de a contura ideile, de a le da forma perfecta, teama de esec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil inainte de a intelege limbajul si de a invata sa vorbeasca; simte trairea reala, dincolo de aparente.

Si-atunci, cuprinsa de amaraciune, privesc toti autorii acestia care recita in fata audientelor din ce in ce mai sarace, publica in volume din ce in ce mai subtiri la edituri tot mai obscure, isi manevreaza angoasa artistica (pe care nu o pun o clipa la indoiala) si traiesc in lipsuri si necunoastere si ma intreb: cand ne-am despartit atat de tare?

Proza noastra are alt destin, in ea am reinceput sa cred. Se zbate, mai invinge pe alocuri, isi croieste cu chin, cu compromis uneori, cu sacrificiu si mai ales cu foarte multa munca drum inapoi catre mine, catre noi.

Am scris acest post doar din amaraciune. Nu vreau sa dau nastere la neintelegeri: admir si incurajez creatia artistica, indiferent de forma si audienta. Nu vreau sa provoc conflicte: nu critic pe nimeni, incerc doar sa dau feedback onest. Nu vreau sa fiu nedreapta: fireste ca ma refer la situatiile majoritare si nu la acei cativa poetese si poeti actuali autentici, pe care am avut norocul sa ii identific printre maldarele de versuri voit ermetice si care au reusit sa provoace emotie, sa scrie cu adevarat. Deplang doar starea poeziei romanesti de astazi, care imi pare legata la ochi si la gura, hotarata sa isi refuze accesul la sublim.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Ai dreptate in legatura cu poezia romaneasca actuala. La fel simt si eu.
Eu am o problema asemanatoare cu teatrul contemporan. In opinia mea, majoritatea pieselor par montate de nebuni, cu nebuni si pentru nebuni. Am vazut o adaptare dupa "O noapte furtunoasa". Totul parea ca se intampla intr-un sanatoriu pentru persoane cu deficiente mintale grave. Decor nu exista, toti "actorii" stateau in fund pe scena, frazele nu aveau nici un sens, toata lumea urla la toata lumea... La final, l-am ascultat pe un tip cum ii explica doct unei tipe cat de actuala e viziunea regizorala, cat de bine a fost pusa in scena piesa etc. In venea sa-l intreb: daca nu ai fi stiut ce piesa se joaca si nu ai fi cunoscut textul, ai mai fi spus acelasi lucru? Ai mai fi inteles ceva?
Nu critic pe nimeni si nu pretind sa ramanem in tiparele "clasice". Dar nici sa nu transformam o piesa in spital de nebuni si apoi se ne extaziem cat de postmoderna e abordarea.

Food For Depression spunea...

So true, Manjusri! :) M-am amuzat citind comentariul tau, cu atat mai mult cu cat mi-a adus aminte de ultimele mele experiente la teatru :):)

David spunea...

N-am decat sa ma bucur ca imi sunt si altii in asentiment, in cazul asta eu in asentimentul lor. Am dat de postul tau intamplator. Imi place. Imi place si faptul ca admiti posibilitatea faptului ca "poate nu ai organ pentru noua poezie", din politete.

http://mihailadavid.blogspot.com/