Fumuri

Zilele astea am avut o pofta teribila sa-mi aprind o tigara. In defintiv, de ce nu? Fac eforturi supraomenesti, pentru ce? Lucrurile par complet in afara controlului meu, afirmatie pe care anticipez ca multi „psihologi” (ghilimelele mi se pare ca se impun) vor sari sa o critice. Dar, cu tot riscul de a frustra teoriile gandirii pozitive, responsabilizarii, eului-adult si mai stiu eu ce balarii, apreciez ca exista situatii care ne arata fara echivoc ca nu suntem decat niste furnici agitate si penibile, care fac filosofia firului de praf in asteptarea pantofului apocaliptic.

Asa ca m-am gasit de mai multe ori decat anunta forumurile anti-tabac inspirand adanc, incercand sa regasesc in gol senzatia aia, atat de familiara, atat de ... eliberatoare, macar pentru o fractiune de secunda. M-am jucat chiar cu o bricheta, am deschis un pachet, mi-a tremurat mana. N-am fumat, nici macar n-am pus tigara in gura. Ma gandesc la cat de terci ma va face un simplu fum, la cat de infiorator de invisa ma voi simti atunci. Vechea poveste: nu stii ce ai pana nu pierzi.

Mda. Nu fac mare lucru zilele astea (de fapt fac diverse, dar doar din perspectiva furnicii agitate si penibile). La un moment dat discut cu o fata si in timp ce vorbeam, ma uit la un baiat care trece pe langa noi plimband un caine magnific. Cata frumusete, gandesc eu cu voce tare. Cine, baiatu’?, ranjeste companioana mea cu o licarire proaspata in priviri. Cred ca in sfarsit discutia ii captase atentia. Baiatul, tanar, cred ca nici nu se radea inca. Asta o sa fie barbat frumos, saliveaza iar fata cu pricina, cu privirea fixa. Concludent, am simtit eu, cu privire la valoarea de soare a nadragilor in unele sisteme planetare feminine.