sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Rămâne încă mult loc în jos

Săptămâna asta n-a fost tocmai grozavă, ca să mă exprim elegant. În afară, în realitate (cum ar spune un om lipsit de imaginație) nu s-a întâmplat mare lucru, dar în mine mi-am făcut cu greu loc prin grindină și viscol. Uneori te ții de ceva foarte strâns, degetele încep să te doară, brațele la fel, apoi amorțești și nu-ți mai pasă. Îți vine să dai drumul. Chiar nu mai contează încotro te duce inerția. Cam așa m-am simțit eu zilele astea. Am fost tristă, atât de tristă încât îmi vedea să plâng, dar din experiență pot să vă spun că lacrimile în metrou la prima oră își pierd mult din puterea de mângâiere. Am fost foarte, foarte tristă, lipsită de energie și fără chef de orice. De fapt mai sunt în mare parte. Am fost deprimată. Sunt deprimată. Sunt deprimată ca stil de viață. Sunt depresivă. Sigur, se poate spune că sunt multe alte lucruri mai rele în viață, mai serioase (ăștia sunt de obicei nedepresivii, norocoșii naibii). Dar cei care au contemplat cu curiozitate moartea meditând la imensa ușurare pe care trebuie s-o aducă cred că tocmai au ciulit urechile.

So. În lipsa unei alte idei mai bune, am dat un search pe net si am ajuns pe un blog unde era un articol despre depresia la birou. Scary stuff, let me tell you. Am citit acolo zeci de comentarii care m-au făcut prin comparație să îmi dau seama că mai am totuși mult până la celebrul rock bottom, deși aș fi putut să jur că întind mâna și îl pot pipăi în voie (asta e încă una din șmecheriile depresiei, it blows shit out of proportions). Nu încă, mai am. Citeam, zic, relatările unor oameni despre cum au avut ei breakdowns la birou, la apogeul unei cariere strălucite. Cum după 25 de ani de muncă asiduă, au pierdut tot – casă, rezerve financiare, job, familie, reputație, self-esteem – în câțiva ani după. Cum și-au deschis inima față de șef și cu asta evoluția lor profesională a luat abrupt sfârșit. Unii au renunțat să mai încerce un comeback. Alții nu ies uneori din casă de rușine. Există persoane care plâng zilnic în baie la birou!

În fine, asta se întâmpla acolo. Era vorba în principal de relația cu munca, pe când depresia – cred că știe toată lumea – afectează tot. Mulți dintre comentatori erau clinically depressed, sau bipolars, sau, sau. Oameni cu probleme grave.

Anyways. Problema cu articolele de gen este 1) că nu se ocupă și de ”nefericirea obișnuită” a omului de rând, neajuns (încă) la faza demnă de atenție medicală și 2) că nu oferă soluții pe termen scurt. Nu-mi spun ce să fac acum, dacă am o zi foarte proastă. Sfaturile abundă, dar mă trimit să mă consult cu soțul, sau cu mama, sau cu prietenii (n-am), să găsesc soluții la problemele mele existențiale. Să mă relaxez, să petrec mai mult timp făcând ceea ce-mi place. Cum însă va trebui să mai aștept ani buni (scenariul optimist) călătoriile în Anzii peruvieni, eu rămân cu întrebarea în gură: deci, eu ce fac acum? Și cu asta ajung cumva la subiect.

Deci blogul meu e despre depresie. Despre ceea ce n-are cum să nu te conducă la dorința de-a te ascunde în pădure. De ce n-ar fi și despre surviving decently while depressed? Buba este că eu, deprimata-șefă, n-am mare habar pe tema asta. Dac-aș avea, poate blogul meu s-ar numi doar foodforthought, sau viata-e-minunata.com. Dar nu e cazul, vezi bine. Pe de altă parte, suntem o groază de deprimați pe lumea asta! Public există. Participanți ar fi.

So. Curând am să-mi fac o adresă de email pe care o voi publica aici. Până acum nu i-am văzut sensul, am susținut un monolog. Așa va și rămâne într-o bună parte. Dar voi pune întrebări mai des, și nu numai din alea retorice. Iar răspunsurile – mele sau ale altora – la obiect și cu aplicabilitate imediată, le voi publica aici, for all depressed people to benefit from.

Deci cam asta e. Numele meu e FFD si sunt depresivă.

9 comentarii:

Eugen Ion spunea...

Suntem multi, fa adresa aia de mail si be our leader!

:)

Tristetea ta nu este una agresiva ci mai degraba frumoasa, suava, dulce. Poate ca daca ai fi un soi de career woman nu ai reusi sa scrii nimic din ce ai publicat aici. Stii cum e, win some, lose some.

P.S.
In acceptiunea foarte larga si foarte generoasa a cuvantului ne poti considera prieteni pe noi, cititorii tai.

Food For Depression spunea...

:):)
Tristetea mea poate nu e agresiva cu altii (cel mult passive-agressive, :):) ) in schimb e agresiva cu mine. Mie imi face rau.

lollitta spunea...

o solutie ar fi sa te mai indragostesti din cand in cand. asta te indreapta spre alte stari si macar pentru o perioada iesi din depresie. nu ca solutia ar fi usoara...

Food For Depression spunea...

@lollitta: draga de tine. Numai ca ce spui tu presupune un obiect al iubirii, demn de iubire. or pe asta nu te poti baza :)

Eugen Ion spunea...

Cum adica "nu te poti baza"?
Te poti. Viata ii rasplateste pe cei curajosi si indrazneti.
Indrazneste, tristetea te va apasa mai putin.

P.S.
Daca eu am gasit tristetea ta suava inseamna ca tu ar trebui sa te uiti un pic din afara, poate vezi si tuce vedem noi..

did spunea...

da, si eu la job2 am plans zilnic in baie. apoi direct in fata compului, ca si-asa nu ma baga nimeni in seama, deci nu se observa.

atunci am plecat. acum, dupa 1 an, cumva regret. la ora asta poate ajungeam sa nu mi mai pese, sa fi luat doar partea buna etc sau sa fi plans altii din cauza mea :D cine stie. eu sigur n-o sa stiu.

oribil subiect. in fond nu-i vb decat de bani.

Eugen Ion spunea...

Vai did ce trist...
Ce anume te-ar putea face sa plangi la un job? Probabil ca lucrezi in publicitate sau ceva de genul...
Sau pe tine FFD... Ce te face atat de nefericita la job? Pana la urma e doar un job.
Trebuie sa intelegeti ca oamenii sunt de multe ori retardati si incapabili. Pentru a ascunde asta ei se acopera cu o perdea de rautate. Daca ai rabdarea sa ii observi si sa le desoperi slabiciunile ei numai devin decat niste bufoni. De care eventual sa razi, nu care sa aiba puterea sa va faca sa pangeti sau sa fiti triste.
P.S.
Nu merita.

Irina spunea...

si eu am plans in fiecare zi in primul meu an de lucru la scoala speciala.Mi se parea foarte greu sa lucrez cu copii cu handicap sever, dupa 4 ore eram epuizata din toate punctele de vedere.Si macar in ziua de salar de-as fi primit o mangaiere :)).

did spunea...

Eugen, probabil ca n-ai citit bine :) Incercasem sa-mi mai iau un job, plangeam des acolo -> am renuntat.

Deci sigur nu lucrez in publicitate.

Intrebarea e ce-i face pe unii sa fie atat de nefericiti in viata. Ca jobul se include in multimea respectiva. Dar se vorbesc limbi diferite pe planeta, asa ca sa ramana fiecare-n tristetea sau fericirea lui :>>