Furie, furie

A câta oară?, înghițirea cu greutate a nodului din gât, unghii intrate în carne abia așteptând să zgârie, dorința de-a plânge și-a țipa, zbaterea sterilă, aș spune ca a unui pește imbecil ajuns probabil din vina lui pe uscat dar peștele are măcar avantajul că după câteva minute de chin îl așteaptă marea relaxare, nu goana între apă și uscat vreme de zeci de ani. Poate sună a nesocotință sau nerecunoștință sau a revoltă ridicolă, a perdant, e neputință, umilința neputinței de a avansa, dezgustatoarea târâre cu aceleași, plicitisitoare deja tinichele de coadă, comportament de animal îndobitocit care nu mai are curajul de a se dezbăra de povara care îl strivește. La ce bun să mai fantazezi uneori la libertate, la senin sau calm când de fapt mosorul se învârtește iar ața s-a consumat? Omul modern se minte că mai are timp, că orice este încă posibil, când de fapt există câteva momente critice pe care daca le ratezi, te ratezi. Ca la însușirea limbajului, există o vârstă propice și dacă ghinionul face ca atunci să nu fi fost în preajma oamenilor ci a fiarelor, nu-ți vei mai apropia cuvintele în veci. Multă durere, regretul că ar fi putut fi mai mult, mai simplu, mai curat sunt distilate azi într-o furie oarbă, o iritabilitate ținută greu în frâu, convingerea debilitantă că răul pândește pretutindeni, frica grețoasă de a nu face față, rușinea de-a ieși cu mine în lume.