Rămâne încă mult loc în jos

Săptămâna asta n-a fost tocmai grozavă, ca să mă exprim elegant. În afară, în realitate (cum ar spune un om lipsit de imaginație) nu s-a întâmplat mare lucru, dar în mine mi-am făcut cu greu loc prin grindină și viscol. Uneori te ții de ceva foarte strâns, degetele încep să te doară, brațele la fel, apoi amorțești și nu-ți mai pasă. Îți vine să dai drumul. Chiar nu mai contează încotro te duce inerția. Cam așa m-am simțit eu zilele astea. Am fost tristă, atât de tristă încât îmi vedea să plâng, dar din experiență pot să vă spun că lacrimile în metrou la prima oră își pierd mult din puterea de mângâiere. Am fost foarte, foarte tristă, lipsită de energie și fără chef de orice. De fapt mai sunt în mare parte. Am fost deprimată. Sunt deprimată. Sunt deprimată ca stil de viață. Sunt depresivă. Sigur, se poate spune că sunt multe alte lucruri mai rele în viață, mai serioase (ăștia sunt de obicei nedepresivii, norocoșii naibii). Dar cei care au contemplat cu curiozitate moartea meditând la imensa ușurare pe care trebuie s-o aducă cred că tocmai au ciulit urechile.

So. În lipsa unei alte idei mai bune, am dat un search pe net si am ajuns pe un blog unde era un articol despre depresia la birou. Scary stuff, let me tell you. Am citit acolo zeci de comentarii care m-au făcut prin comparație să îmi dau seama că mai am totuși mult până la celebrul rock bottom, deși aș fi putut să jur că întind mâna și îl pot pipăi în voie (asta e încă una din șmecheriile depresiei, it blows shit out of proportions). Nu încă, mai am. Citeam, zic, relatările unor oameni despre cum au avut ei breakdowns la birou, la apogeul unei cariere strălucite. Cum după 25 de ani de muncă asiduă, au pierdut tot – casă, rezerve financiare, job, familie, reputație, self-esteem – în câțiva ani după. Cum și-au deschis inima față de șef și cu asta evoluția lor profesională a luat abrupt sfârșit. Unii au renunțat să mai încerce un comeback. Alții nu ies uneori din casă de rușine. Există persoane care plâng zilnic în baie la birou!

În fine, asta se întâmpla acolo. Era vorba în principal de relația cu munca, pe când depresia – cred că știe toată lumea – afectează tot. Mulți dintre comentatori erau clinically depressed, sau bipolars, sau, sau. Oameni cu probleme grave.

Anyways. Problema cu articolele de gen este 1) că nu se ocupă și de ”nefericirea obișnuită” a omului de rând, neajuns (încă) la faza demnă de atenție medicală și 2) că nu oferă soluții pe termen scurt. Nu-mi spun ce să fac acum, dacă am o zi foarte proastă. Sfaturile abundă, dar mă trimit să mă consult cu soțul, sau cu mama, sau cu prietenii (n-am), să găsesc soluții la problemele mele existențiale. Să mă relaxez, să petrec mai mult timp făcând ceea ce-mi place. Cum însă va trebui să mai aștept ani buni (scenariul optimist) călătoriile în Anzii peruvieni, eu rămân cu întrebarea în gură: deci, eu ce fac acum? Și cu asta ajung cumva la subiect.

Deci blogul meu e despre depresie. Despre ceea ce n-are cum să nu te conducă la dorința de-a te ascunde în pădure. De ce n-ar fi și despre surviving decently while depressed? Buba este că eu, deprimata-șefă, n-am mare habar pe tema asta. Dac-aș avea, poate blogul meu s-ar numi doar foodforthought, sau viata-e-minunata.com. Dar nu e cazul, vezi bine. Pe de altă parte, suntem o groază de deprimați pe lumea asta! Public există. Participanți ar fi.

So. Curând am să-mi fac o adresă de email pe care o voi publica aici. Până acum nu i-am văzut sensul, am susținut un monolog. Așa va și rămâne într-o bună parte. Dar voi pune întrebări mai des, și nu numai din alea retorice. Iar răspunsurile – mele sau ale altora – la obiect și cu aplicabilitate imediată, le voi publica aici, for all depressed people to benefit from.

Deci cam asta e. Numele meu e FFD si sunt depresivă.