Conversație cu mine

Adevărul e că sunt din ce în ce mai puține persoane cu care am ce vorbi, ba mai mult, numărul lor pare să scadă de la zi la alta. Oamenii nu mai au răbdare să te-asculte, pur și simplu nu îi interesezi, ai 5 minute să ii pui la curent înainte să dea cep propriilor gânduri. Nu e nimic personal, de fapt pe ei nu-i mai interează nimeni în afara propriei persoane și după o vreme îndepartarea de tema lor favorită –ei – te va plasa cu siguranță în afara listei de invitați la petrecerea de Crăciun. Tu devii un pretext, un paravan din spatele căruia se ivește insidios „eu” și „aah, dar să vezi mie ce mi s-a întâmplat”. Din punctul meu de vedere, majoritatea conversațiilor se transformă rapid în tot atâtea motive de deziluzie, căutarea compasiunii devine tot mai zadarnică pentru că în locul ei prind rădăcini nepăsarea, oboseala, iritarea, refuzul. Undeva după adolescență, sinceritatea începe să fie amendată, din ce în ce mai dur, până când tendința firească de a spune lucrurilor pe nume dispare și-atunci ajungem la un troc: uite, acum mă laud eu, dup-aia tu, ne menajăm și nu mai spunem ce gândim cu adevărat ci ceea ce știm că vrea celălalt să audă. Partea cu adevărat tristă e că nimic nu poate inversa procesul, once a fake is always a fake, si-atunci bineînțeles că ajunge să te enerverze țârâitul telefonului; ce naiba vor toți de la mine, azi e-nchisă prăvalia și nu am nimic de dat.