Despre minciună

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să fiu acuzată din senin că mint. Din senin, adică pe nedrept. Desigur, rareori oamenii au curajul de a pronunța cuvântul mincios, ai nevoie de un minim de cojones să arunci în față cu învinuiri și să-ți aștepți pe urmă replica. Sunt însă o mulțime de alte căi prin care își exprimă îndoiala că ceea ce spui este real.

Prima oară a fost cel mai rău și încă țin minte scena cu lux de amănunte. Stupoarea și muțenia, sufocarea provocată atunci de revoltă, umilință și mai ales neputința de a demonstra contrariul s-au transformat cu timpul în amuzament. Ce altceva să provoace absurdul unei asemenea situații, când tu spui adevărul și constați abrupt că celuilalt nici nu-i trece prin cap posibilitatea onestității? La un moment dat se produce revelația faptului că pentru unii oameni minciuna este un instrument, un tool la fel de uzitat ca tehnica adresării întrebărilor suplimentare sau extragerea concluziei pornind de la premise, nicidecum un motiv de îmbujorare sau remușcări. Înțelegând acest fapt simplu lucrurile se simplifică, jena dispare, furia nu-și mai găsește sens. Oamenii aceștia nu te jignesc atunci cînd te acuză de minciună, ei speră doar ca ți-au ghicit strategia și cred că pot întoarce astfel situația în favoarea lor. Noțiunile de rău și bine le sunt mai străine decât chineza. De aceea n-ai cum să te mai superi, încerci doar să nu râzi ca să nu dai naștere la complicații suplimentare, nu de alta dar în astfel de circumstanțe nu ai condiții să filosofezi (vei avea ulterior timp pe blog) ci te concentrezi pe rezolvarea pragmatică a situației și limitarea interacțiunii. Concluzia: există oameni care pot minți cu seninătate, cu aceeași ușurință cu care tu îți treci degetele prin păr sau cu care citești ziarul. It's not about you, it's about them. Cei ce te-acuză rapid de neadevăr sunt tocmai cei care mint în mod frecvent, pentru ca numai ei văd oportunitatea minciunii la tot pasul.

Reușesc oare să mă fac înțeleasă?

Dacă n-am fost prea clară gândiți-vă la instalatorul care jură că el a izolat cum trebuie țevile și că inundația asta nu e vina lui; la administratorul de firmă care îți tot repetă că ITMul e de vină, contractul tău de muncă e la ei și între timp n-are cum să te plătească decât la negru; la colega de la contabilitate care nu recunoaște că ți-a greșit comisionul. Ei sunt cei mai suspicioși oameni din lume.

Dacă sunt într-o dispoziție frivolă mă distrez întrebându-l pe celălalt dacă mă face mincinoasă și pretinzându-i scuze. Perplexitatea pe care o provoc face toți banii. Confruntarea și naturalețea nu fac parte din arsenalul lor, îi prinzi fără gardă și obții așa o mică, nevinovată răzbunare.

Sper că n-am lăsat senzația că privesc cu îngăduință suverană micimea lumii mincinoșilor de pe piscurile moralitații fără prihană. Departe de mine atâta ipocrizie. Am mințit o groază și dau în scris c-o s-o mai fac. Încerc însă să o fac cât mai rar cu putință și după ce am cântarit serios raportul dintre bine și rău, or asta mă face mai cu moț decât alții. Nu credeam să fie atât de mult de cerut și de la cei din jur.