Simt nevoia sa scriu si totusi ma poticnesc inca dinainte de incepe. Ma gandesc cu invidie la cativa care scriu cu har si ma intreb... daca n-am har, de ce mai simt?
Ultimele mele saptamani au fost intense, cu o incercare aproape in fiecare zi. Nu prea le pot povesti macar, cuvintele mi se par inutile, obositoare, as vrea sa dorm profund, ca pe vremuri, dar creierul meu refuza sa amorteasca. Asa ca ma trezesc neodihnita in fiecare dimineata, imi dau cu o dara de fard pe pleoape ca sa simulez stralucirea ochilor, si ies in lume. Ascult cuminte povesti ridicole, care ma plictisesc, intuiesc finalul, sunt mai ceva ca filmele din timpul saptamanii de la televizor minus neverosimilul si finalul fericit. Oamenii se cer ascultati, presupun ca partial au dreptate, nu vor sa discute ci cer atentie, asa ca imi cumpar timp pentru mine contra ascultari ingaduitoare.
99% din oameni se lasa furati de ambalaj, ii faci fericiti doar cu staniol si panglici, chiar daca in cutie nu-i nimic. De fapt, nici nu sunt fericiti, numai ca nu au mai fost fericiti de atata vreme, sau niciodata?, incat s-au convins ca fericirea aia nu exista, iar acum incearca sa le bage ideea asta in cap cu forta si restului de 1%. Oare poti sa ai nostalgia fericirii daca nu ai cunoscut-o vreodata?
Mda, ce sa spun, sunt intr-o dispozitie ciudata. Ieri, pe strada, m-a cucerit instant o doamna cu obraji roz si ochi albastri. Cred ca avea peste 80 de ani, mainile noduroase si pielea aproape transparenta nu minteau, insa conserva o limpezime seducatoare. De sub palaria conica de catifea brodata se iteau suvite argintii, iar ea ciripea vesela despre nepoti si uraciunea Bucurestilor.
To be continued.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu