sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Amaraciune de inceput de an

Acum multi ani, urmam cursurile unui liceu de vaza din Bucuresti, alaturi de alti 40 de copii in aceeasi clasa cu mine. Da, erau vremurile in care, in clasele dinspre mijlocul alfabetului, erau la nevoie ingramaditi chiar si peste 40 de elevi.

Liceul era si ramane, fara indoiala, bun, desi este (si era si atunci) mult avantajat de comparatia cu celelalte. Un soi de chior cu oaresce aere prin tara orbilor. In fine. 40 de sufletele, parcurgand impreuna momentul cheie al definitivarii caracterului, alaturi de chimie organica si matematici pe paine. Eram extraordinar de diferiti ca provenienta, apartenenta sociala si posibilitati materiale; imi amintesc ca aveam un coleg pe care mama lui il ruga sa cumpere, la revenirea acasa, foi de placinta de la La Fourmi. Pentru mine, copil venit din unul dintre cartierele sarace si rau famate ale orasului, pentru care faptul ca trebuia sa schimb 2 mijloce de transport in comun pana la scoala reprezenta un progres remarcabil si un acces brusc la o lume nemaivazuta, si care nu avusese pana atunci niciun motiv sa intre intr-un supermarket, faptul in sine era un simbol desavarsit al vietii de huzur pe care imi imaginam ca familia respectiva o ducea.

Dupa liceu, ne-am raspandit care incotro. Unii dintre noi au optat pentru studii cu un profil total neasteptat, avand in vedere stilul liceului. Si asa cum se intampla de cele mai multe ori, treptat legaturile dintre noi au slabit, pana ce unele s-au dizolvat complet.

Recent, m-am intalnit cu totul si cu totul intamplator cu un grup de fosti colegi; impreuna, am incercat sa incropim o reuniune mai larga. Am aflat astfel ca multi dintre noi (adica ei), cred ca mai bine de jumatate, sunt plecati din tara. Nu cei mai isteti, pe aceia ii regasesc astazi in joburi (aparent) banale, ducand vieti (aparent) sterse, desi pot sa jur ca pareau meniti pentru mai mult. In schimb, copiii simpli, mai retrasi, mai tacuti, traiesc astazi in marile metropole ale lumii, au familii, pasiuni, ce mai, trebuie ca sunt niste oameni realizati.

Ma doare sa ma uit in urma si ma tem sa stiu ce impresie fac si eu astazi fostilor mei colegi. Mi-e cel mai teama sa nu constate ca m-am ratat, ca n-am facut nimic cu talentul, entuziasmul, optimismul pe care le aveam din belsug la 18 ani. Nimic, nimic, ba dimpotriva, cred ca le-am risipit, le-am investit prosteste in oameni surzi si directii infundate. N-am nimic cu care sa ma mandresc, nu m-am imbogatit, nu m-am infrumusetat, nu m-am maritat, nu am o afacere... nu prea par sa am nimic, in afara de dubii, regrete, un milion de reprosuri si intrebari. Simt multa amaraciune cand ma gandesc asa, dar e o amaraciune care nu dureaza mult, pentru ca refuz sa imi (mai) plang de mila, zau ca trebuie sa incetez, iata unde m-au adus pasivitatea asta bolnava si auto-compatimirea, aceasta otrava cumplita pe care mi-am administrat-o prea mult timp. Asta este viata mea, habar n-am cum e a altora, poate ca trebuie sa imi asum consecintele faptelor mele acum si asa, sau poate aveam nevoie sa ma simt asa ca sa trec in etapa urmatoare a vietii mele.

De-abia astept sa fiu batrana, intreaga la minte si la trup, sa ma uit inapoi si sa am raspunsul la toate intrebarile astea.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Am citit cu amaraciune cele scrise de tine. Nu vreau sa fac pe desteptul si nu imi permit sa dau sfaturi. Intreb doar: de ce nu iei lucrurile ca atare? De ce nu incerci sa faci ceva care sa te scoata in viitor din starea asta?
Ai scris, printre altele, ca nu te-ai maritat. Este maritisul o realizare, ceva cu care sa te mandresti?

Food For Depression spunea...

Pai... cred ca am inceput sa fac lucruri menite sa ma duca in alt loc pe viitor, sper doar sa ma pot ierta pentru timpul pierdut, care dus ramane.
Maritisul nu este o realizare in sine (desi de multe femei e perceput asa) dar daca e functional si bazat pe iubire matura si autentica atunci cred ca devine, intr-adevar, o realizare. Nu crezi?
Anyway, imi pare rau ca te-am amarat si pe tine.

Anonim spunea...

Sa nu iti para rau. :)
In conditiile despre care vorbesti, maritisul este, intr-adevar, o realizare. Am sesizat ca pentru unele femei maritisul e o realizare in sine. Cunosc asemenea persoane care se vor maritate chiar si numai pentru cateva luni, ca sa fie "in randul lumii".

Anonim spunea...

io zic ca mai ai timp. si nu-l rata si pe asta. daca tot zici tu ca ai ratat. baga tare!

am avut si io depresii ca-s somera si ca-s idioata... si ca nananana... restul, dar restul nu conteaza

:* la multi ani!