Limba romana

Truism: orice limba e vie, sufera transformari permanente. E de asteptat ca periodic sa capate sensuri proaspete, unele cuvinte sa dispara sau sa se demodeze, iar altele sa intre in vocabularul comun.

Pe vremea strabunicilor nostri era chic (astazi trendy) sa asezonezi conversatia cu tot soiul de cuvinte in franceza; de fapt, era de bon ton in lumea celor educati sa tragi concluziile, sa exprimi nuantele sau sa punctezi esentialul in franceza. Astazi e cool sau appropriate, depinde de varsta, sa faci fix acelasi lucru in engleza.

Perceptia generala, si atunci si acum, asupra importului de frantuzisme via intelectuali scoliti afara si apoi repatriati, a fost una pozitiva.

Si-atunci ce avem cu engleza?

Mi-am dat relativ recent seama ca astazi engleza joaca exact acelasi rol, asa ca nu ii mai pot condamna, cel putin nu atat de sever, pe cei care isi impaneaza discursul cu expresii si cuvinte in engleza. Ma gandesc chiar serios sa ma dezbar de rigoarea atenta pe care mi-o impun de un an si ceva incoace de a ma exprima exclusiv in romana, chiar daca asta inseamna uneori sa inlocuiesc un cuvant cu o fraza.

De ce sa nu recurg la cuvinte in alta limba, daca simt ca ele transmit mai bine ceea ce simt sau gandesc? N-am gasit decat o sigura motivatie: orgoliul. Pentru ca as prefera ca limba mea materna sa fie creatoare de sensuri si nu receptoare. Si o iau ca pe o jignire personala ca imprumutam in nestire, pana la a ne pierde identitatea, inclusiv la nivel de limbaj. Si m-am trezit eu, un mic-pitic Don Quijote, sa lupt pentru romanism. Hai sa fim seriosi. Englezisme: here I come!