Dezamăgiri

G. s-a mirat când am amintit de blog, „la ce-ți trebuie”, a sunat întrebarea ei necenzurată, „eu dacă țin jurnal e numai pentru mine”. Nu am avut energia să-i povestesc că blogurile nu sunt doar atât sau doar așa și prea puțini le mai folosesc pe post de izvod al banalului în toate formele, subiectul nu părea să o intereseze în mod deosebit așa că am lăsat zeci de gânduri nespuse și am trecut facil la alt subiect.

Nu e exclus ca peste 6 luni un an să-mi trimită link către propriul ei blog; nu o dată oamenii au ridicat sprâncenele a scepticism și condescendență când am vorbit despre blogging ca mai târziu să-și mărturisească propriul interes proaspăt înmugurit pentru un asemenea mijloc de comunicare. Ceea ce e OK din partea mea, dar mi-ar plăcea să văd și-o undă de smerenie.

În fine, oamenii sunt așa cum sunt și nu e misiunea mea în viață să schimb pe nimeni. Mă întristează doar superficialitatea, lipsa de toleranță și înțelepciune mai ales a celor care sunt cei mai sonori propovăduitori ai acceptării necritice a celorlalți în deplinătatea portretului lor, ușurința cu care pronunțăm cuvinte care rămân apoi în mintea celuilalt și provoacă insomnii.

Mă amuză oamenii care fac precizarea „sincer” la fiecare două cuvinte, mai ales în completarea propriilor opinii. Faptul mă duce cu gândul automat la nesinceritate, devin suspicioasă acolo unde n-aș fi fost, mă gândesc că persoana respectivă fie tinde să mă mintă, fie este ea însăși bolnavă de neîncredere în tot ce aude; nici nu știu care dintre variante e mai tristă.

Cred că am să-mi cumpăr un tricou, îl duc la Unirii la parter să mi-l inscripționez cu ceva gen „No feedback needed, thank you!” sau „Keep it to yourself”, ca lumea să mă mai scutească de părerile sale întemeiate pe un fir de iarbă și expuse strict în virtutea unei ambianțe deschise și binevoitoare al cărei merit mi-l arog fără vreo teamă de-a greși. În ultima vreme cei din jur simt nevoia să-mi explice neîntrebați cum cred ei că ar trebui să mă port, să gândesc, să vorbesc, ceea ce mă mâhnește pentru că mi-o spun într-un fel care trădează o respingere viscerală a unor lucruri – fie ele bune sau rele – care până una alta mă caracterizează, sunt copiii mei de care îmi cer să mă lepăd. Ascult atent, fac eforturi să fiu deschisă la minte, îmi spun că e educativ și sănătos să te vezi prin ochii celorlalți, omul se mai schimbă, în orice e o lecție. Când încep să pun întrebări legate de faptele care i-au condus pe interlocutorii mei să emită sentințe și programe de reabilitate corespondente, discuția se diluează, argumentele tremură ca aerul deasupra lumânării. Nu trag eu concluziile, adică nu fățiș, dar în sinea mea mă izolez și mai tare, pentru că mi-e greu să simt aceeași simpatie pentru cineva care pretinde că e mai bun decât mine dar care privește lumea printr-un ochean monocolor, atât de îngust.

Aș putea s-o contrazic pe G., uneori te ajută să scrii pe blog, ce dacă nu poți numi locuri și oameni, poți pune degetul foarte bine pe ce simți și ce gândești, primești reacții din partea unor necunoscuți care nu așteaptă nimic de la tine și mai reduci amărăciunea. Pentru mine, care îmi mușc buzele de o sută de ori pe zi că să nu mai dau replica, care fac exerciții de mimică pentru a deveni inexpresivă, blogul e un loc perfect de dărâmat ziduri numai de mine văzute.