Serviciul, euroii și românu'

O cale sigură spre mizantropie este să lucrezi într-un job care îți prilejuiește relații intensive cu semenii. E suficient să lucrezi direct cu oamenii, să depinzi de alții, ca să sfârșești cu o greață de ipochimeni ce nu trece cu tot emetiralul din lume. Cel puțin în România.

În paranteză fie spus, evit de obicei arătatul cu degetul spre nație, ca întreg. Nu e frumos nici constructiv, sunt parte din ea fie că-mi place sau nu (nu!) și de bine, de rău trăiesc (încă) aici, în acest colț nemăturat al salonului european, biată țărișoară neputincioasă, penibilă, stăpânită de cele mai puturoase scursuri umane unde decența e o vină și un handicap.

Evit să mă distanțez, să acuz, prefer acțiunea în locul vorbelor, dar am și eu limitele mele. Granițe după care pândește furia, revolta, haosul. Am momente când îmi vine să-mi bag ce n-am în tot, să dau cu totul de pământ, să strig din adâncul pieptului: „Boilor și vacilor! Vă somez: orice s-ar întâmpla, nu procreați!”. Închid paranteza.

Una din situațiile în care românu' își arată finețea obrazului, clasa inegalabilă, eleganța milenară pentru care suntem arhicunoscuți pe mapamond (alături de ospitalitate, firește) este renegocierea salarială. Ca la noi, în lume nu cred să mai fie.

Poate ați avut ocazia să remarcați că, în special din punct de vedere profesional, românu' de rând se crede grozav în ciuda evidențelor zilnice care transmit cu totul alt mesaj. De aceea nu are remușcări, îndoieli, avânt spre mai bine, dorință de perfecționare; își este suficient, conform principiului infailibil „merge ș-așa, ăilanți e proști”. Aberația e cu atât mai vizibilă în multinaționale. Palierul infim al societății băștinașe de condiție medie (ca inteligență, mi se pare foarte des...) a înlocuit complexul de inferioritate profund românesc față de „străinătate” cu un – ați ghicit - mult-mai-util, mult-mai-sclipicios complex de superioritate, totalmente fals, creat prin pur reflex emoțional de apărare și nicidecum izvorât din argumente autentice, solide, cum ar fi putut fi competențele în diverse domenii, originalitatea, obsesia pentru calitate, inventivitatea, perseverența, seriozitatea, etc. etc. etc., știți voi, caracteristicile alea pe care le identificăm astăzi cu multe alte nații.

De aceea, nu prea veți întâlni români care să se considere plătiți prea mult, deși există, vă garantez. Cum adică, prea mult? În comparație cu ce? Lipsa înțelegerii unei relații între remunerație și plus-valoarea adăugată de individ face imposibil ulterior ridicolul, injustiția. Salariatul român este un soi de invitat permanent la OTV dispus oricând să-și ridice fustele în public, să se lamenteze la nesfârșit și dacă are posibilitatea să devină răzbunător, veșnică victimă minimalizată, neînțeleasă și mai ales subapreciată.

(Re)Negocierea salarială la noi este întotdeauna delicată, complicată și imprevizibilă, purtându-se pe un teren minat cu proiectile de rahat care îți pot țâșni în mutră oricând, indiferent de pașii princiari pe care i-ai făcut în semn de bunăvoință și bunăcredință. Până la bani subiecții își smulg părul în cap de dragoste pentru companie și post, recită rozarii stupide învățate din broșurele pentru imbecili, țin cu dinții la imaginea de spirit delicat, evoluat (de)mult peste probleme de ordin strict material, care manevrează organele genitale numai cu șervetul. Vine momentul ofertei sau al actualizării salariului și țigăneala(=româneala) începe, cifrele se umflă ca oaia scăpată în lucernă, importata negociere se transformă în balcanică tocmeală, piciorul se aplică pe grumaz și la final se suspină mulțumit, „ce l-am făcut și p-ăsta”.

Uneori am senzația că privesc toată ziua bună-ziua scene cu proști, nesimțiți și triști, cu frustrați și debusolați din toate zările. Zâmbesc adesea amar, în sinea mea, cântărind ironia faptului că ceea ce mi-am dorit cel mai mult să fac mă obosește acum cel mai tare. M-aș fi putut împrieteni cu cifrele, poate aș fi fost contabil, analist financiar, programatoare, orice; mi-ar fi tihnit o pâine mai caldă într-un birou izolat. Lucrurile au evoluat însă pe alt făgaș și acum mă uit la boi și vaci. For a living.