marți, 25 august 2009

Crashing is one way of coping

E curios cum reacționează fiecare persoană în fața durerii. O așchie sub unghie e ca o cortină ridicată intempestiv asupra unei scene în pregătire, o intrare inopinată într-o încăpere în dezordine. Printre aburii amețitori ai senzației fizice întrevezi lucruri noi, surprinzătoare, elemente la care n-ai de obicei acces facil.

E cu atât mai bizar ce se întâmplă în fața chinului paroxistic. Din fericire, mulți dintre noi avem șansa de-a nu-l cunoaște toată viața. Ne zvârcolim artistic pentru mofturi, ne consumăm lacrimile pentru nimicuri imaginându-ne că mai rău de atât nu se poate, ceea ce, până la urmă, e de invidiat. Nu e nimic plăcut în a fi târât până la granițele sinelui, acolo unde vocile celor din jur nu mai ajung din pricina furtunii dezlanțuite. Acolo, unde tărâmul e virgin, unde orice și nimic e la dispoziția ta, fiecare nefericit devine un mic demiurg, creator al propriul mod de gestionare a durerii.

Se întâmplă cu doar o parte dintre noi ca în unele momente din viață oglindirea exactă a situației în care ne afăm să devină mult prea dureroasă. Acela e momentul hotărâtor, când alegi o strategie de coping pe termen lung; perpetuarea ei nu se va datora neapărat eficienței sale, cât mai ales comodității și atașamentului creat de durerile facerii. Fight or flight.

Nu cred că există ”a nu face față” sau „situația mă depășește”. Prăbușirea, abandonul, refugiul într-o lume imaginară sunt și ele tot atâtea maniere de a administra o situație dificilă. E fix atât de simplu. Și cine suntem noi să spunem că una e mai bună decât alta?

Un comentariu:

Anca spunea...

Fara indoiala ca si fuga si insingurarea si lupta sunt modalitati eficiente in diverse situatii si fiecare are dreptul sa aleaga ce poate, ce simte in momentele in care ... doare.