luni, 14 septembrie 2009

Din puțul sec al panicii

Se întâmplă uneori să întorc câte-o chestie pe toate părțile până când uit de unde am plecat, ce era esențial. Îmi pierd puterea de a mai aprecia corect dimensiunile și proporțiile. Nu mai am încredere în judecata mea, mă simt depășită de multitudinea posibilităților și a riscurilor.

Epuizată de scenarii din ce în ce mai fanteziste, mai complexe, toate negative, subit toate la fel de credibile, mă simt ca un soi de Raskolnikov, minus aroganța și păcatele rusului. În astfel de momente conștientizez din nou, obligatoriu, că sunt singură. Mai singură decât dac-aș fi fost brusc parașutată în inima Saharei, cu nimeni care să se poată (sau măcar să fie dispus să facă efortul de a se) strecura suficient de îndemânatic și atent în lumea așa cum este ea pentru mine, să își suflece mânecile și să treacă direct la treabă, nimeni care să pășească cu grijă pe cojile de ouă răspândite peste tot prin sufletul meu. Am certitudinea că n-am cu cine mă sfătui. Oamenii din jurul meu și-au pierdut într-o proporție covârșitoare credibilitatea. I-am văzut pe fiecare dintre ei atât de mici, de meschini sau de lași încât nu mai pot crede că dorința unui bine exterior lor i-ar putea mobiliza așa cum aș avea nevoie. Ce au ei mai bun păstrează pentru sine.
De fapt nu ne avem decât pe noi, o concluzie obsedantă care mă urmărește în fiecare zi. Noi înșire suntem cea mai mare resursă de care dispunem, singura care ne va sluji cu loialitate și conștiinciozitate și care ne va scoate din rahaturile inerente vieții. Tot noi putem deveni cel mai isteț și șiret saboteur cu care vom avea de-a face. Nimic altceva nu contează în situațiile limită, decât să te cunoști, să ai încredere în tine, să te bazezi pe tine, să fii împăcat cu cine ești, să ai puterea să te accepți cu bune și cu rele. Să fii bun cu tine, uite o lecție pe care maică-mea a omis-o în faimoșii primii șapte ani de-acasă.

6 comentarii:

Eugen Ion spunea...

Hmmm, sunt cateva chestii care se contrazic nitel in ceea ce te priveste, dar nu cred ca e momentul sau topicul pentru a discuta asta.
Oricum, parerea mea de rau este ca tousi te simti singura, in ideea in care spui ca ai gasit jumatatea alaturi de care iti imparti viata si in ideea in care suntem cativa cititori (a se citi admiratori) fideli ai blogului tau.
In momente din astea gasesc ca tot "efortul" meu este inutil...

silly unicorn spunea...

totul e in noi. si totusi...

fiecare dintre noi avem nevoie de macar o persoana care...

Sa fii bun cu tine - cum zici tu, dar trebuie sa fim buni si cu celalat. altfel ne condamnam cu buna stiinta la singuratate.

zic si eu.

Anonim spunea...

dar cum se va simti omul de langa tine, vine vorba

fa si tu muraturi,dulceata de nuci verzi si-un copil, ca prea ai timp de despicat firu-n 10 si de ganduri ingandurate despre propria persoana ,

Delaskela spunea...

stiu panica, si acest orgoliu nemultumit, de a nu ne avea decit pe noi insine...ai numit exact un adevar extrem, cel putin pt mine

Andreea spunea...

Anonimule, eu cred ca nu stii ce vorbesti... Sentimentul ca esti singur nu dispare pentru ca faci vreo chestie, si cu atat mai putin nu iti face vreun copil.

Draga necunoscuta foodfordepression :) , din pacate stiu si eu cum e. Partea proasta e ca, din cate vad, nu prea trece cu timpul. Partea buna e ca, la un moment dat, te obisnuiesti. Sau poate te blazezi, sau poate devii pur si simplu imuna... In scenariul hiper-fericit, il intalnesti pe fat-frumos si nu mai conteaza altceva.
Dar capul sus, trecem noi peste toate!

Food For Depression spunea...

@Eugen Ion: oi fi eu contradictorie din fire...

@silly unicorn: ai mare dreptate. daca nu-i acceptam si pe ceilalti asa cum sunt, suntem intr-o mare eroare sortita nefericirii.

@Anonim: zau ca despic firele-n 100 si cand spal, calc, gatesc, etc.

@Delaskela: cred ca rezonezi pentru ca am trecut amandoi (am eu senzatia) prin experiente personale destul de dure. It takes a damaged one to recognize another.

@Andreea: draga mea, incep sa cred ca printul nu poate umple tot golul, ca se mai duce si el la serviciu, are si el problemele lui, etc. Dar da, ne obisnuim iar capul nu plecam orice ar fi! ;)