Adevărul este în offline

Destul de des îmi vine să scriu despre chestii dar de obicei mă opresc chiar înainte de a deschide editorul de text. Adică, ce naiba mă apuc (și) eu să scriu despre subiecte hiperdiscutate, eventual chiar recent și de către persoane mai istețe, mai inspirate și/sau mai citite decât mine? Dar na că uneori o fac totuși, chiar în absența unui răspuns suficient de bun la întrebarea de mai sus (altul adică decât „pentru că am internet, deci pot”).

Azi la prima oră (eu la cafea îmi verific emailul) rumegam niște idei învechite legate de „comunitățile online” care proliferează în draci. Până acum vreun an nici nu intrasem vreodată pe un astfel de site, auzisem doar vag de ele. Evitarea mea nu a putut dura la nesfârșit. În urma invitațiilor tot mai numeroase venite din partea unor persoane tot mai credibile, am ajuns să-mi fac și eu un cont. Eeeh, și de-atunci numărul emailurilor mele tot crește.

Acum, să ne-nțelegem. Iubesc progresul, admir tehnologia. Dar la modul sonde spațiale, mașini mai sigure, cure for cancer. Socializarea online mi se pare un fals concept, sau o oficializare (și astfel o oarecare încurajare) a unei schizofrenii de intensitate medie. Avem sute de prieteni online dar nu le cunoaștem numărul de telefon, cu atât mai puțin preocupările, îngrijorările, speranțele. Daca aș suna trei sferturi din oamenii care mi-au trimis invitații de conectare n-am avea ce să ne spunem, am schimba tăceri și bâlbâieli penibile. Și firești, având în vedere că suntem complete strangers, între noi n-a avut când și cum să apară imboldul cunoașterii, curiozitatea, disponibilitatea de a te arăta celuilalt. Online ne arătăm poze din vacanță și ne prefacem că avem o relație; jenant când nu ne-am recunoaște în veci pe stradă. Chiar recent am citit o opinie similară: dacă avem ceva să ne spunem, nu mai bine ieșim noi în oraș? Dacă realmente avem prieteni comuni, nu vrei să-i rugăm să ne prezinte? Să ne simțim parfumul, strângerea de mână, să ne admirăm cerceii sau tricoul. Iar dacă nu, la ce ne aglomerăm inboxurile? Ca să avem iluzia ne-singurătății? Thanks, but no thanks. O sâmbătă seară petrecută în fața computerului pe site-uri de socializare mi se pare cea mai tristă chestie, și sper că nu jignesc pe nimeni.

Apropo de socializare, dintre cei mai cool oameni mi se par ăia care ies singuri. Să ia masa, să bea ceva, să își mai clătească ochii, să-și mai aerisească mintea. E ceva atât de sincer în comportamentul lor, că mă dau gata. E un soi de-a spune „da dom'le, n-am cu cine să ies sau n-am chef să trag de altul ca să fiu în lume! Mă descurc și pe cont propriu.” Foarte tare, după mine. Fără vorbit non-stop la telefon, fără privit ceasul sau aruncând priviri neliniștite în jur ca și cum ar aștepta pe cineva. Eu sunt cucerită de statul ăla liniștit cu paharul în față, privirea prietenoasă și discretă care se plimbă deasupra meselor. Savoarea vieții reale.

Dar nu, acum tot mai multă lume se dă pe net, pe tot soiul de rețele al căror sens profund, dacă există, mă depășește. Ah, iar scuza că nu mai avem timp pentru altceva mi se pare bullshit. Decât zece emailuri de la prieteni ai prietenilor prietenilor online, aș prefera măcar un om pe seară petrecută în oraș care să se apropie politicos, să se prezinte și să înnoade o conversație. Asta e fantezia mea.