Din puțul sec al panicii

Se întâmplă uneori să întorc câte-o chestie pe toate părțile până când uit de unde am plecat, ce era esențial. Îmi pierd puterea de a mai aprecia corect dimensiunile și proporțiile. Nu mai am încredere în judecata mea, mă simt depășită de multitudinea posibilităților și a riscurilor.

Epuizată de scenarii din ce în ce mai fanteziste, mai complexe, toate negative, subit toate la fel de credibile, mă simt ca un soi de Raskolnikov, minus aroganța și păcatele rusului. În astfel de momente conștientizez din nou, obligatoriu, că sunt singură. Mai singură decât dac-aș fi fost brusc parașutată în inima Saharei, cu nimeni care să se poată (sau măcar să fie dispus să facă efortul de a se) strecura suficient de îndemânatic și atent în lumea așa cum este ea pentru mine, să își suflece mânecile și să treacă direct la treabă, nimeni care să pășească cu grijă pe cojile de ouă răspândite peste tot prin sufletul meu. Am certitudinea că n-am cu cine mă sfătui. Oamenii din jurul meu și-au pierdut într-o proporție covârșitoare credibilitatea. I-am văzut pe fiecare dintre ei atât de mici, de meschini sau de lași încât nu mai pot crede că dorința unui bine exterior lor i-ar putea mobiliza așa cum aș avea nevoie. Ce au ei mai bun păstrează pentru sine.

De fapt nu ne avem decât pe noi, o concluzie obsedantă care mă urmărește în fiecare zi. Noi înșire suntem cea mai mare resursă de care dispunem, singura care ne va sluji cu loialitate și conștiinciozitate și care ne va scoate din rahaturile inerente vieții. Tot noi putem deveni cel mai isteț și șiret saboteur cu care vom avea de-a face. Nimic altceva nu contează în situațiile limită, decât să te cunoști, să ai încredere în tine, să te bazezi pe tine, să fii împăcat cu cine ești, să ai puterea să te accepți cu bune și cu rele. Să fii bun cu tine, uite o lecție pe care maică-mea a omis-o în faimoșii primii șapte ani de-acasă.