Pentru mine Dâmbovița reprezintă un motiv de tristețe egal cu șirurile nesfârșite de blocuri cafenii pline de zoile ploilor întinate de smogul capitalismului primitiv. (Ridic privirea spre ultimele etaje, dincolo de balcoanele ruginite, tapetate cu folie reflectorizantă pătată care protejează rânduri cuminți de borcane și boarfe prăfuite și pentru o clipă îmi pare că flăcări demult stinse au înnnegrit placajele de beton însăilate neglijent de constructori sadici. Îmi imaginez că toți „arhitecții” și inginerii de pe șantierele comuniste rânjeau, nu văd cum altfel.) Ce Tamisa, ce Havel, nu mai zic de sora Dunăre, las' că și eu mă mândresc de nu mai pot cu firicelul ce adapă capitala. Dacă vreunul dintre prietenii mei ne-români m-ar vizita (eu îi implor să nu) și-ar vrea să vadă Dâmbovița (deși mă îndoiesc), nu i-aș duce numai la Operă sau la Unirii. Segmentul Asmita Gardens – Autovit prilejuiește o călătorie mentală în ceea ce-mi imaginez (pentru că amintiri mai am prea puține) că trebuie să fi fost Bucureștiul anilor '80. Apa scăzută și puturoasă pe care plutesc lintiță și gunoaie te obligă să te gândești la cursul artificial îngrădit din capriciul unui lider grandoman lipsit (în mod cu totul explicabil, domnul nu avusese ocazia să frecventeze Academia de Arte din Paris) de orice urmă de simț estetic, înconjurat numai de viermi fricoși, dar și la indolența mult mai actuală și mai condamnabilă a celor care sunt însărcinați astăzi să se îngrijească de curățenia orașului. Jegul din suflet se revarsă în afară. Gardul de fier cu vopseaua scorojită păzește un teren de care nimănui nu-i pasă. La dreapta ai maghernițe de lemn sau de beton, tentative deplorabile de afaceri, copaci prăbușiți pe trotuar. La stânga, un mal de pământ înalt și mut ascunde un teren aplatizat cu buldozerul, plăci de beton ca lespezi de mormânt la care nimeni nu se reculege, hidoase, distante, inutile, acum fundul unei gropi de gunoi improvizată. E pustiu, singurii trecători sunt patrupede înrăite de foame și singurătate, exact ca semenii săi pretinși mai inteligenți, care se droghează cu divertisment televizat în spatele perdelelor de nailon. Pe alocuri o bicicletă ponosită e legată de vreun pom; în respirația fetidă a râului un bătrânel cu șapcă cu urechi îmblănite pândește undița aruncată în apele verzi. Mi-e frică de captura lui. Jegul din suflet se revarsă în afară.
Un comentariu:
Stii, eu sunt unul dintre cei care cred ca ceasca nu a facut numai chestii aiurea in tara asta.
Inclusiv amenajarea raului Dambovita este o realizare pozitiva. Amenajarea asta nu e facuta de el, ci de ai parintii nostrii, de rudele noastre, de conationalii nostrii.
Stiu ca sunt zone in care e imposibil sa reusesti sa stai mai mult de 5 minute. Dar de asta nu e responsabil (culmea nu???) Ceausescu, ci edilii actuali si oamenii actuali, oamenii timpului nostru.
Dupa 20 de ani sunt putine realizarile "marete si grandioase" pe care le-a facut Ceausescu in 23 de ani. El a reusit sa faca cate ceva, noi nu prea. Uita-te ca in ultimele 2 - 3 zile au inceput oamenii sa isi dea seama ca Transfagarasanul nu e chiar o realizare imbecila a comunismului. Si la Eurotunel au murit oameni sa stii.
Trimiteți un comentariu