Tremur, deci exist

Mi-e neplăcut să constat cât de nesigură sunt pe mine.

Mă gândesc cu ce să mă îmbrac azi când am o întâlnire importantă și mă surprind că îmi aleg ținuta în funcție de pantofii norocoși pe care i-am inclus din start în planul meu vestimentar. Evit fusta neagră care altminteri ar fi foarte potrivită dacă n-ar fi așa o piază-rea.

Mă opresc din ideațiile mele mistice, mă indispun, ba chiar mă enervez. Nu că n-aș crede în supranatural, dar sigur nu stă el vârât în pantofii mei gris perle. Gândesc ridicol, ca o ignorantă încăpățânată, opacă. Iar eu vreau să fiu altfel. Aș vrea să fiu echilibrată și puternică și senină ... deși.... nici măcar nu mă pot imagina în acest moment, pe mine, concret, fiind așa.

Din fericire nu trăiesc în fiecare clipă frustrarea de a nu-mi putea măcar încropi în minte imaginea eului meu social ideal. Obișnuința, viteza în care trebuie să operăm ne ajută să ne protejăm de adevăruri incomode. În ce privește șovăielile mele, agățatul emoțional de o pereche de pantofi, amănuntul trece neobservat de către ceilalți. Eu însămi îl bagatelizez când nu îl pot ignora.

Din aceeași fericire, viața te mai pune și în situații pentru care nu porți armura obișnuinței. Atunci apa își face ușor drum prin crăpăturile fundației.

Superstițiile sunt o bună dovadă a precarității încrederii în forțele proprii. Dacă porți colierul pe care îl aveai când ai câștigat la loterie nu înseamnă că cerurile se vor deschide acum iar din ele se vor pogorâ armate de îngeri care-ți vor netezi calea pe Magheru.

Așa că astăzi nu. Azi nu vreau proptele invizibile, întărituri false. Azi voi fi eu. Iar pantofii rămân acasă.