Tu votezi?

Se vorbește tot mai des despre despre absenteism la urne, dezinteres față de politică, inutilitatea participării la viața publică.

Se emit opinii.

Le urmăresc cu involuntară atenție – undeva, în interior, o coardă sensibilă vibrează.

Pe mine mă interesează politica. Nu mă cert la bere în preajma alegerilor (OK, poate mi s-a întâmplat de câteva ori, dar doar la prezidențiale) și nu trăiesc din asta, dar sunt la curent cu temele majore ale zilei, urmăresc discursuri și talkshow-uri. Când mă întorc din concediu, mă interesez ce s-a mai întâmplat. Îmi formez opinii, suport analiza critică mai mult sau mai puțin rațională a oponenților, uneori îmi ajustez convingerile în fața unor argumente irefutabile. Și din când în când, duminica, îmi asum ideile și risc votând.

Cum altfel?

Sigur că risc. Risc în primul rând ca omul pe care l-am ales să nu iasă câștigător. Risc ca personajul politic pe care îl disprețuiesc cel mai tare, de care mă tem cel mai mult, să câștige. Or asta doare. Angoasează.

Apoi, risc ca omul pe care l-am ales să câștige. Oooh, da. Risc să constat că m-a prostit. Eu am crezut și-acum mi-o iau în bot. Prin vot, i-am dat puterea mea și acum îmi văd reprezentantul întorcându-se împotriva tuturor lucrurilor pe care le susțin.

Dar cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta.

Iar ca rezultat, ne „tocim”. Avem un capital afectiv limitat și la un moment dat politica devine o investiție dezastruoasă, pe care începem s-o evităm.

Dacă suntem speculanți și nu investitori.

La bursă, un investitor poate pierde bani acum pentru că vede the return on investment peste 2, 5 sau chiar 10 ani. Și el mai pierde, poate chiar mai des decât câștigă. Dar și când câștigă, rezultatele compensează toate pierderile anterioare.

De fapt, mai toți investitorii de succes vorbesc despre nevoia eșecului, a lecției învățate.

When you lose, don't lose the lesson too.

Eu cred în puterea votului. Sigur că sunt terifiată de prostia și superficialitatea majorității, de halul de degradare în care se află societatea românească în prezent și modul cum acest lucru se oglindește fidel în clasa politică. Și eu sunt uneori tentată să cred că nu toată lumea are dreptul la ștampilă. Și totusi, votul rămâne pentru mine unul dintre acele multe lucruri pe care nici nu le bagi în seamă atunci când le ai, dar pe care le-ai regreta amarnic dacă ți-ar fi luate.

Nu cred în renunțări. Cred în votul responsabil. Mai rău chiar decât non-votul mi se pare votatul de-a-n p...lea, întemeiat pe pseudoargumente precum: „hai mă că e simpatic”, „nu-mi place fața lui” (cumplit de răspândit), „ăsta face spectacol, să vezi ce circ o să iasă, hă, hă, hă”, „las' că și ceilalți fură”, „nu leagă două vorbe dar e în gașca care trebuie”, etc.

Văd votul ca pe o expresie a maturității și a responsabilizării personale. Să critici fără să-ți asumi nici cel mai mic efort, risc sau implicare e extrem de simplu. Probabil tocmai de aceea a și prins așa de bine la public si a devenit un sport national. Să judeci, să admiți uneori că ai greșit, să revii din drum și să încerci altă cărare, să acționezi conform convingerilor tale în mod consecvent, să nu te dai bătut e mult mai greu. Mai greu, dar mult mai productiv.

Eu votez.