În unele zile senzația că fiecare merge pe stradă purtând cu sine balonul de sticlă perfect etanș prin care nimeni nu poate trece e mai puternică decât de obicei. Vezi omul, vezi balonul și atunci nu mai insiști, dar nici nu ești mai mulțumit. Azi mi-e greu să bat la porți închise.
Azi nu-mi găsesc locul și încep iar să mă gândesc, desigur!, pentru că de fapt locul meu nu e aici.
Eu nu pot fi cu încrâncenarea asta din jur care-mi stârnește mirare, cu strâmbături devenite riduri, cu hotărârea asta a priori că nimic bun nu se va întâmpla. De aceea mă și indispun atât de mult ceilalți, pentru că de fapt felul lor de-a fi îmi contrazice constant speranța.
Azi mi-e greață de frica asta gelatinoasă, de impostură, de mâncătorii meschine, de înverșunarea cu care cei mai mulți aleg să își afunde capul în nisip, de minciuna devenită adevăr. Stâng tare pleoapele ca atunci când eram mică, azi mi-e greu să redeschid ochii și să privesc în jurul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu