Bookfest ’09

Azi am fost la Bookfest. Ca-n fiecare an am oscilat între aversiunea pe care mi-o produce impresia că Bookfest se transformă într-un eveniment la care e bine să fii văzut și, în celălalt taler al balanței, posibilitatea de a găsi carți minunate la prețuri de nimic. Idee copilăroasă (ca atâtea altele), nesusținută (dacă nu chiar contrazisă) de realitate în fiecare an.

Nici 2009 nu a fost o excepție. Cele câteva volume pe care le-am ochit de mult dar pe care nu mă pot îndura să dau o căciulă de bani rămân inaccesibile și pe rafturile improvizate de la Romexpo. Mai rău, am salivat în fața noilor apariții, blestemând ziua în care Bookfestul a fost inventat. În plus, dispunerea standurilor mi s-a părut mult mai puțin user-friendly decât la edițiile anterioare, când te învârteai ca un... ca o planetă în jurul soarelui și erai sigur că ai bifat tot. Anul ăsta labirintul cărților și-a testat vizitatorii, încercare în fața căreia eu m-am dat învinsă curând, sleită de oboseală și sete. În aerul închis și caldura umedă de-acolo mi s-a părut că respirația a mii de oameni îmi mângâie fața, mi se prinde în păr, îmi intră prin pori. Ezitând de această dată între leșin și un atac de panică, am abandonat aventura rapid. Afară am traversat fuiorul de fum de la grătarul cu mici pentru a-mi cumpăra o sticlă de apă de 500ml la prețul promoțional de numai 4RON, meditând împăcată dar cu picioarele tremurânde că măcar am fost, am văzut, m-am liniștit. Important în viață e să nu te întrebi „ce-ar fi fost dacă”, or eu, iată, am mai dobândit o certitudine.

Normal că până la urmă mi-am cumpărat și eu două cărțulii, niște ciosvârte amărâte care nu-mi ajung nici pe-o măsea. În slalomul printre cărți și plasele grele aplicate pe gambe de o medie de un vizitator din trei, înghiontită și înghesuită, m-am mirat încă o dată de cantitatea de maculatură care ajunge să vadă lumina tiparului. Sutele de titluri din gama self-help, curiozități erotice și multe poze m-au dus cu gândul la toți scriitorii nepublicați care suferă în anonimat.

Pe drumul spre casă și spre duș am remarcat o femeie hipnotizant de urâtă, plimbând de mână un băiețel bălai, de vreo 2-3 ani. Pe cât de hidoasă era mama pe atât de frumos era copilul și am făcut un exercițiu dificil de inventivitate încercând să mi-l imaginez pe tată. Expresia tâmpă a femeii m-a făcut să mă gândesc la o bolnavă psihic violată de un coleg de sanatoriu, două trupuri care funcționeaza perfect sub stăpânirea unor minți betege.