Meniul zilei: secretare acre

La începuturile „carierei” mele (nu mă pot abține să nu pun ghilimele) un proaspăt absolvent de facultate nu prezenta mare interes pe piața forței de muncă. Așa se face că mulți din generația mea se considerau norocoși dacă dobândeau acces într-o firmă printr-un post de asistențiat. Mai pe românește, noi fetele ne băteam pe joburi de secretară, singurele la care aveam o șansă, sperând că de la telefoane vom urca apoi ușor-ușor the corporate ladder spre postul dorit. Misiune nu întotdeauna posibilă și care îți putea lua ani, dar așa era pe vremea aia.

Nu am facut nici eu excepție. Primul meu loc de muncă după facultate a fost exact ăsta: secretară. Nu era loc de fițe și mofturi, 150 de dolari pe lună erau mai mult decât nimic și adevărul fie spus, nu mai văzusem un fax în viața mea, sau oricum, nu-l mai privisem cu atenție :). Din zeci de întâlniri minutate, cafele plimbate prin săli de consiliu și toate nimicurile (de multe ori critice) care pică de obicei pe capul secretarei, am înțeles treptat cum merg lucrurile într-o firmă. Am avut norocul de a fi rapid promovată, dar prețuiesc și acum experiența cu pricina.

O prețuiesc pentru că m-a învățat multe, lucruri super-basic de business dar mai ales date importante legate de oameni. Am trecut prin umilința de a nu mi se răspunde la salut doar pentru că biroul meu era chiar front-deskul, prin frustrarea de a nu putea răspunde când mi se reproșa gustul cafelei sau proasta aprovizionare cu papetărie. Dar printre toate asperitățile inerente jobului, am tras de mine și am fost utilă, remarcată și ulterior aprobată spre faza doi.

Am început așa deoarece astăzi am fost nevoită să sun la foarte multe firme, majoritatea multinaționale cu renume, și să solicit o serie de informații cu caracter general. Am avut de-a face, așadar, vreme de vreo 6 ore cu multe secretare. Trebuie să spun că dacă ar exista clubul secretarelor, acesta ar fi unul cu un IQ extrem de scăzut. Prostia și mai ales lipsa de profesionalism crasă care transpar de la telefon (ce-o mai fi și în persoană, Dumnezeu cu mila) m-a amuzat, enervat, plictisit pe alocuri. Majoritatea secretarelor se bâlbâie, se „ăăă”-ie, înghit în receptor (poate le-am nimerit eu în timpul mesei), plescăie, se pisicesc și tabloul poate continua. Întrebări precum „mă puteți ajuta cu o adresa de e-mail?” le lasă perplexe, am avut de câteva ori senzația că le-aș fi rugat să saboteze firma. N-au nici cea mai vagă idee ce e confidențial și ce nu, câtă informație pot sau trebuie să ofere după caz, încep să emită opinii personale (care evident nu interesează pe absolut nimeni) din senin. Uită că scopul lor este să fie utile. Cazurile extreme se stropșesc la vocea fără chip care are impertinența de a insista într-o direcție legitimă de altfel, dar care presupune efortul ridicării fundului lor plat de pe scaunul în care stau, cu o lipsă de chef care trece prin fir ca vocea.

Nici nu-i de mirare că atunci când mai spun că am început ca secretară majoritatea oamenilor își mijesc disprețuitor ochii.