Am plecat câteva zile din oraș, în ciuda prognozelor de furtună, în căutarea unui petic de cer unde noaptea mai poți vedea stelele, a unui loc unde se aud încă greierii și pescărușii.
Am încercat să-mi fac prieteni noi dar ca de obicei n-am reușit. Am abandonat ultimele tentative când la masă s-a râs la unison de faptul că sunt singura care își mănâncă ciorba fără s-o soarbă zgomotos. M-au acuzat de superioritate, apoi m-au respins.
M-am bronzat, am râs, m-am îmbătat, am filosofat, am dansat, am cântat, am ținut chiar și un speech, spun cei ce mi-au redat amintirile a doua zi. Și totuși am fost singură, ca și cum m-aș fi urcat în mașină doar eu, cu iPodul înfundat în urechi.
În drum am oprit ca de obicei la fermă. Am aflat că C., câinele meu favorit, a fost otrăvit de vecini. Mă uit la pozele cu el de-acum o lună și încerc să înțeleg că nu mai este. L-aș plânge, dar e inutil.
M-am întors dar nu simt.
2 comentarii:
Interesant este ca dorinta unora dintre noi de a ne face noi prieteni in lumea reala sfarseste prin a ne refugia in lumea virtuala. M-am descoperit facand asta si nu am fost foarte mandru de mine. Macar aici imi pot face prieteni dupa cum au imaginea pe "net"... Chiar nu mai conteaza cum sunt in realitate atat timp cat ei umplu un gol, cat imi satisfac o nevoie, cat sunt acolo cand am nevoie. Tot secretul este sa reusesc sa nu ma las acaparat cu totul in aceasta lume...
ba sa-l plangi,ca nu e inutil,te descarci psihic fiindca suferinta e omeneasca ,si sa nu urasti omenirea pentru cativa indivizi (presupusi) abjecti.
in rest ,toate cele bune.ai dansat,ai baut ,deci poti lua viata nu de capat,ci de unde a ramas.
parerea mea
Trimiteți un comentariu