Lucruri care nu mi-ar fi lipsit

Zi grea, agasantă, până și cel mai mic lucru cere un efort dublu comparativ cu o zi normală. Orele alunecă disprețuitoare, iau cu ele insignifiantele victorii și aduc în schimb noi îndatoriri.

Simt mici broboane de apă cum se formează la rădăcina bretonului, în ritmul asta și nasul îmi va deveni lucios în câteva minute și nimic nu mă jenează mai tare decât un nas lucios. Mă simt brusc murdară, merg cu privirea în pământ.

Prin toată alergătura, înregistrez fragmente ce-mi rămân întipărite în minte ca poze-ntr-un album.

În vizită la spital. O femeie în vârstă e adusă din sala de operații goală până la brâu. Cu un cearșaf mototolit îngrămădit în jurul taliei nu mă îndoiesc că o pală de vânt ar pune-o într-o situație delicată. Îi vedem toți foarte bine formele pline, pielea curată, aproape translucidă. Abia în salon rudele care o asteaptă se grăbesc să o acopere. Brancardierul împinge mecanic patul mobil, asistenta se îngrijeste impasibilă de perfuzie.

Alături, o altă pacientă profită de apariția personalului pentru a se plânge de dureri. Și ea a fost operată, un bandaj imens îi maschează bazinul iar pe pat se văd picături de sânge tulbure. Asistenta plutește, o asigură din zborul ei nestingherit printre paturi că durerile sunt absolut firești. În alt context, i-aș da dreptate.

Mult mai târziu, pe stradă. O femeie poartă pantaloni trei-sferturi, expunându-și degajată gambele pe care părul negru, des si aparent țepos voalează varicele. E foarte încruntată, dar mă îndoiesc că alege mental cea mai bună soluție pentru epilare.

Agitație pe un refugiu de tramvai. O doamnă corpolentă blochează coborârea călătorilor, în ciuda căldurii, înghesuielii și proastei dispozitii generale. Unui bărbat care se pregateste să coboare manevrând cu finețe un cărucior îi sare țandăra: „Faceți vă rog loc la coborâre! Doamnă, se coboară înainte să urcați!”. În ciuda zbuciumului creat, a tensiunii crescânde, femeia nu cedează un centimetru. Picioarele sunt pe refugiu, dar brațele sunt hotărât încolăcite de bara de sprijin. Înverșunarea i se citește pe chip, nimeni nu mai insistă. Barbatul îsi face loc cu greu, iar ea țâșnește înăuntru. Spera să prindă loc, așa că rânjesc larg când observ că nu găsește scaun liber.

Tresar: nu e nici prânz măcar.