Mens sana in corpore sano autem obesus

Lăsatul de fumat vine cu o serie de complicații: ce să faci cu mâinile când ieși la suc/bere cu prietenii, cum să omori zece minute de așteptare, cum să te calmezi după ce un coleg cretin îți pasează un task urgent exact când te pregăteai să pleci acasă și multe altele. Cel mai rău însă mi se pare mâncatul obsesiv-compulsiv.

Probabil că gura simte nevoia de activitate (Freud avea parcă o teorie în sensul ăsta...) și de-aia înlocuiește pe nesimțite trasul din cancer-stick cu mestecatul până te dor fălcile. Ar fi interesant de urmărit dacă există o relație direct proporțională între numărul de țigări consumate de subiect și cantitatea de snacksuri îngurgitate în perioada de cleansing, dar n-am avut timp și ocazia să studiez fenomenul în amănunt.

Nu cred însă că greșesc atunci când afirm că (mai) toată lumea care s-a lăsat de fumat are pe urmă o problemă cu greutatea. Lucrurile se petrec în felul următor: decizi că te lași de fumat, de data asta pe bune. E greu, numeri orele, marchezi zilele pe calendar. Ai craving-uri severe, în primele săptâmâni ale nou-cultivatei abstinențe te trec toate transpirațiile gândindu-te obsesiv la țigări, noaptea visezi că le sudezi, dimineața te scoli panicat că te-ai chinuit degeaba, negociezi continuu cu tine („doar un fum și gata”/ „nuuu, știi doar că un fum devine o țigară și pe urmă un pachet” / „te rog, numai un fum și pe urmă gata, jur” / „nu, nu, nu”), îți dau lacrimile (mă rog, mie mi-au dat...) când vezi oameni fumând câte-o țigară pe stradă. Eh, și după toată lupta asta cu tine din care ieși cam paradit dar, cu puțin noroc, semi-eliberat de dependența de tutun, taman când te consideri oarecum la liman și îți sufleci mânecile gata să te delectezi cu deliciile unei vieți cu mai puține toxine administrate voluntar, realitatea îți trage una tare peste ochi: ai cel puțin 5 kg. în plus.

De reținut că vestea vine pe un fond sensibil. Ești oarecum debil și vulnerabil după lupta epuizantă cu țigările, despre care ți-ai imaginat că-ți vor strecura un pachet până și-n coșciug. Așa că te apucă disperarea. Te gândești: păi dacă m-a mâncat în fund? Nu-mi era mai bine cu țigările?? If it ain't broke, why try to fix it?? Crizele de nervi si de depresie pe care această dură constatare le provoacă inevitabil îi determină pe cei mai mulți să dea naibii traiul sănătos și își aprindă o țigară, aducându-și subit aminte de vreun bunic care a fumat până la 90 de ani și n-a avut nimic. Eu, masochistă fiind, am optat pentru cealaltă cale: împăcarea (sanchi! dar așa scrie în revistele de pop-psychology) cu noua mea imagine corporală devenită brusc caraghioasă pe alocuri, alocarea unui timp pentru regruparea mentală și-apoi contraatacul: sportul și dieta. Ceea ce, pentru o sedentară dependentă de ciocolată (aren't all women?), face situația cu atât mai sumbră.

Sunt convinsă că mulți dintre voi și-au dat deja seama că acest post a fost inspirat de propunerea unei amice de-a pleca iar un week-end la mare. Ar fi fost tare plăcut dacă sezonul costumelor de baie nu m-ar fi prins în plin război cu ravagiile ronțăielii ca o disperată, dar asta e. În viață cică trebuie să iei partea bună a lucrurilor (?!??).

Într-o cu tot altă ordine de idei, mor după Gavin DeGraw. În general dar și în particular. Ultimul lui album (Free) mă invadează prin urechi, doboară orice opoziție, îmi înfășoară creierul, îmi îmbânzește inima, îmi înmoaie genunchii. Dacă nu aveți ceva mai bun de făcut... give it a shot. Hard-core rockerii să ia aminte că acest album ar putea fi considerat, de rău-voitori desigur, a total chick flick (mă rog, echivalentul său în lumea muzicală), dar zău că nu e.